Viata Sf. ier. Nicolae

Pe făcătorul cel mare de minuni, ajutătorul cel grabnic ÅŸi mijlocitorul cel prea ales către Dumnezeu, pe arhiereul lui Hristos, Nicolae, l-au odrăslit părÅ£ile Lichiei, în cetatea ce se numeÅŸte Patara, din părinÅ£i cinstiÅ£i ÅŸi de bun neam, dreptcredincioÅŸi ÅŸi bogaÅ£i. Tatăl său se chema Teofan, iar mama sa Nona. Această binecuvîntată pereche, petrecînd cu bună credinţă în însoÅ£irea cea legiuită ÅŸi împodobindu-se cu obiceiul cel bun, pentru viaÅ£a lor cea plăcută lui Dumnezeu ÅŸi pentru multele milostenii ÅŸi faceri de bine mari, s-au învrednicit a odrăsli această odraslă sfîntă - singuri ei fiind rădăcină sfîntă - ÅŸi s-a făcut cum zice psalmistul : Ca un pom răsădit lîngă izvoarele apelor, care ÅŸi-a dat rodul său la vremea sa. Deci, născînd pe acest dumnezeiesc prunc, l-a numit Nicolae, care se tîlcuieÅŸte "biruitor de popor"; ÅŸi cu adevărat s-a arătat biruitor al răutăţii, aÅŸa binevoind Dumnezeu spre folosul de obÅŸte al lumii.

După acea naÅŸtere, maica sa Nona a rămas stearpă, pînă la dezlegarea din legăturile cele trupeÅŸti, mărturisind singură firea că nu este cu putinţă a se mai naÅŸte alt fiu ca acela, ca numai pe acesta să-l aibă ÅŸi întîi ÅŸi pe urmă, care din pîntecele maicii sale s-a sfinÅ£it cu darul cel de Dumnezeu insuflat. Căci n-a început a vieÅ£ui decît cinstind pe Dumnezeu cu bună cucernicie, nici n-a început a suge Å£îţă, făcînd minuni din pruncie, nici nu s-a deprins mai întîi a mînca, ci a posti. Căci după naÅŸterea sa, fiind în baie, a stat trei ceasuri pe picioarele sale, singur de sine, nesprijinindu-l nimeni, dînd prin această stare, cinste Sfintei Treimi, Căreia mai pe urmă avea să-i fie mare slujitor ÅŸi întîi-stătător. Cînd se apropia de pieptul maicii sale, se cunoÅŸtea a fi făcător de minuni, hrănindu-se nu după obiceiul pruncilor celorlalÅ£i - pentru că numai din Å£îÅ£a cea dreaptă sugea lapte - avînd să dobîndească cu cei drept-credincioÅŸi starea cea de-a dreapta. Apoi a început a fi ÅŸi postitor ales, căci miercurea ÅŸi vinerea numai o dată sugea lapte din Å£îţă ÅŸi atunci seara, după săvîrÅŸirea obiÅŸnuitei rugăciuni creÅŸtineÅŸti, de care lucru părinÅ£ii lui se mirau foarte ÅŸi se minunau ÅŸi mai dinainte pricepeau ce fel de postitor va fi Nicolae mai pe urmă. Acel obicei de a posti, deprinzîndu-l Fericitul din scutece ÅŸi l-a păzit în toată viaÅ£a sa, pînă la fericitul său sfîrÅŸit, petrecînd miercurea ÅŸi vinerea în post. Deci crescînd pruncul cu anii, creÅŸtea împreună ÅŸi cu înÅ£elegerea ÅŸi cu obiceiurile cele bune, pe care le învăţa de la părinÅ£ii săi cei buni; fiind ca o holdă roditoare, care primeÅŸte în sine sămînÅ£a învăţăturii celei bune, care odrăsleÅŸte ÅŸi aduce în toate zilele roade noi de fapte bune.

Sosind vremea de ÅŸcoală, a fost dat la învăţătura dumnezeieÅŸtii Scripturi, iar el cu agerimea cea firească a minÅ£ii ÅŸi cu povăţuirea Sfîntului Duh, în puÅ£in timp, a ajuns la multă înÅ£elepciune. Apoi, atît de mult a sporit în învăţătura cărÅ£ii, pe cît era de trebuinţă bunului cîrmaci al corabiei lui Hristos ÅŸi păstorului celui iscusit al oilor celor cuvîntătoare. Deci, făcîndu-se desăvîrÅŸit în cuvîntul învăţăturii, s-a arătat desăvîrÅŸit ÅŸi în lucrul vieÅ£ii; de la prietenii deÅŸarte ÅŸi de la vorbe nefolositoare cu totul se abătea ÅŸi a vorbi cu femeile sau a căuta cu ochii la faÅ£a femeiască, foarte mult se ferea, căci fugind, se depărta de petrecerea împreună cu femeile.

Avînd adevărată înÅ£elepciune ÅŸi minte curată, de-a pururea vedea pe Dumnezeu ÅŸi totdeauna zăbovea în sfintele biserici, după cum zice proorocul: Voit-am a fi lepădat în casa Dumnezeului meu. De multe ori, cîte o zi întreagă ÅŸi cîte o noapte, petrecînd în rugăciunile cele gînditoare de Dumnezeu ÅŸi în citirea dumnezeiÅŸtilor cărÅ£i, învăţa înÅ£elegerea cea duhovnicească ÅŸi se îmbogăţea cu dumnezeieÅŸtile daruri ale Sfîntului Duh, cu care se pregătea pe sine locaÅŸ vrednic, precum este scris: Voi sînteÅ£i biserica lui Dumnezeu ÅŸi Duhul lui Dumnezeu vieÅ£uieÅŸte în voi.

Deci tînărul cel îmbunătăţit ÅŸi curat, avînd în sine Duhul lui Dumnezeu, se arăta cu totul duhovnicesc, arzînd cu duhul ÅŸi slujind Domnului cu frică, încît nu se vedea la dînsul nici un fel de nărav tineresc, ci numai obiceiurile omului bătrîn pentru care tuturor s-a făcut minunat ÅŸi slăvit. Căci precum omul cel bătrîn, dacă are obiceiul celor tineri, este luat în rîs de toÅ£i, tot aÅŸa ÅŸi tînărul, dacă are năravul bărbatului celui bătrîn, se cinsteÅŸte de toÅ£i cu mirare; pentru că sînt nepotrivite tinereÅ£ile pentru bătrîneÅ£e, dar cinstite ÅŸi frumoase sînt bătrîneÅ£ile în tinereÅ£e.

Fericitul Nicolae avea un unchi episcop cu acelaÅŸi nume ca ÅŸi dînsul. Unchiul său, văzînd pe nepot sporind în viaţă cu fapte bune ÅŸi cu totul înstrăinîndu-se de lume, a sfătuit pe părinÅ£ii lui să-l dea să slujească lui Dumnezeu. Iar ei nu s-au lepădat a dărui pe fiul lor Domnului, pe care ei l-au primit ca pe un dar de la dînsul. Pentru că scrie în cărÅ£ile cele vechi pentru dînÅŸii, cum că fiind neroditori ÅŸi deznădăjduindu-se de a mai avea copii, cu multe rugăciuni, cu lacrimi ÅŸi cu multe milostenii au cerut de la Dumnezeu pe acest fiu; iar ei l-au dat în dar Celui ce l-a dăruit pe dînsul.

Primind episcopul pe "tînărul bătrîn", care avea înÅ£elepciunea ca o cărunteÅ£e ÅŸi viaÅ£a cea mai curată, l-a suit pe treptele cele sfinÅ£ite ale preoÅ£iei, iar cînd s-a hirotonisit, episcopul întorcîndu-se către poporul care era în biserică ÅŸi umplîndu-se de Duhul Sfînt, a proorocit zicînd: "Iată, fraÅ£ilor, văd un nou soare răsărind marginilor pămîntului, arătîndu-se către cei întristaÅ£i ca o milostivă mîngîiere. O! fericită este turma care se va învrednici a avea pe acest păstor! Căci acesta va paÅŸte bine sufletele celor rătăciÅ£i ÅŸi la păşunea buneicredinÅ£e îi va aduce pe dînÅŸii; apoi se va arăta ÅŸi ajutător fierbinte celor ce sînt în nevoi". Această proorocire s-a împlinit mai pe urmă, precum vom arăta în istorisirea ce o vom face.

Deci, primind Sfîntul Nicolae asupra sa treapta preoÅ£iei, adăuga osteneală la osteneală, petrecînd în post ÅŸi în neîncetate rugăciuni, iar cu trupul său cel muritor sîrguindu-se a urma celor fără de trupuri. Astfel, vieÅ£uind întocmai ca îngerii, din zi în zi înflorea mai mult cu podoaba sa cea sufletească ÅŸi se arăta vrednic de cîrmuirea Bisericii.

În acea vreme unchiul său, episcopul Nicolae, vrînd a se duce în Palestina ca să se închine acolo sfintelor locuri, a încredinÅ£at toată cîrmuirea bisericii nepotului său. Deci acesta, împlinind locul aceluia, avea toată purtarea de grijă pentru rînduiala bisericilor, ca ÅŸi episcopul unchiul său. În acea vreme, părinÅ£ii fericitului, părăsind această viaţă vremelnică, s-au mutat la cea veÅŸnică, iar Sfîntul Nicolae, rămînînd moÅŸtenitorul averii lor, a împărÅ£it-o celor săraci. Pentru că nu se uita la bogăţia ce curge alăturea, nici se îngrijea pentru înmulÅ£irea ei; ci, lepădîndu-se de toate poftele lumeÅŸti, se sîrguia cu toată osîrdia a se uni cu Dumnezeu, către care grăia: Către Tine, Doamne, am ridicat sufletul meu; învaţă-mă să fac voia Ta, că Tu eÅŸti Dumnezeul meu; către Tine sînt aruncat din pîntecele maicii mele, Dumnezeul meu eÅŸti Tu. Deci mîna lui era întinsă către săraci, ca un rîu cu apă multă ce curge cu îndestulare.

Pentru ca multele lui milostenii să fie mai cu lesnire cunoscute, să arătăm una ÅŸi anume: Era un bărbat în cetatea aceea, dintre cei slăviÅ£i ÅŸi bogaÅ£i, care mai pe urmă a rămas sărac ÅŸi neslăvit, căci viaÅ£a veacului acestuia este nestatornică. Bărbatul acela avea trei fete foarte frumoase ÅŸi acum, fiind lipsit de toate cele de trebuinţă, nu avea nici hrană, nici îmbrăcăminte ÅŸi cugeta să-ÅŸi dea fetele sale spre desfrînare, iar casa sa să o facă casă necurată, pentru sărăcia lui cea mare, ca doar astfel să aibă ceva de folos ÅŸi să cîÅŸtige pentru el ÅŸi fetele sale îmbrăcăminte ÅŸi hrană. Vai, în ce fel de gînduri necuvioase alungă pe om sărăcia cea mare! Deci bătrînul acela fiind în astfel de cugete rele ÅŸi gîndul său cel rău vrînd acum a-l aduce cu ticăloÅŸie în fapt, Dumnezeu Care nu voieÅŸte a vedea în pierzare firea omenească, ci cu iubire de oameni, se pleacă spre nevoile noastre, a pus bunătate în inima plăcutului Său, Sfîntul Nicolae ÅŸi l-a trimis spre ajutor către bărbatul care era să piară cu sufletul, prin însuflare tainică, mîngîind pe cel ce era în sărăcie ÅŸi scăpîndu-l din căderea păcatului.

Deci, auzind Sfîntul Nicolae de lipsa cea mare a bărbatului aceluia ÅŸi prin dumnezeiască descoperire înÅŸtiinÅ£îndu-se de cugetarea lui cea rea, i-a părut foarte rău pentru dînsul ÅŸi a cugetat ca astfel cu mîna sa cea făcătoare de bine, să-l răpească împreună cu fetele sale ca din foc de la sărăcie ÅŸi de la păcat. Însă n-a vrut să fie de faţă cu bărbatul acela, ca să-i spună despre facerea sa de bine, ci, în taină a cugetat să-i dea aceluia milostenia sa cu îndurare. Åži aceasta vrea s-o facă pentru două pricini: întîi ca să scape de slava omenească, pentru că Å£inea seama de ce zicea Evanghelia: LuaÅ£i aminte, să nu faceÅ£i milostenia voastră înaintea oamenilor; ÅŸi, al doilea, ca ÅŸi pe bărbatul acela, care odinioară era bogat iar acum ajunsese în mare sărăcie, să nu-l ruÅŸineze, căci ÅŸtia că sînt grele unele ca acestea, celor ce din bogăţie ÅŸi din slavă cad în sărăcie, fiindcă se ruÅŸinează sufletele acelora, aducîndu-le aminte de bogăţia cea mai dinainte. Pentru aceasta, a gîndit a face aÅŸa, după cuvîntul lui Hristos: Să nu ÅŸtie stînga ta, ce face drepta ta. Căci atît de mult fugea de slava omenească, încît chiar de acela căruia îi făcea bine se sîrguia a se tăinui pe sine.

AÅŸadar, luînd o legătură mare de galbeni, a mers în miezul nopÅ£ii la casa acelui bărbat ÅŸi, aruncînd-o înăuntru pe fereastra acelei case, degrabă s-a întors la casa sa. Dimineaţă, sculîndu-se bărbatul ÅŸi aflînd legătura, a dezlegat-o ÅŸi văzînd galbenii s-a înspăimîntat, căci socotea că este vreo nălucire, temîndu-se ca nu cumva aurul ce vedea să fie vreo înÅŸelăciune, de vreme ce nu aÅŸtepta de la nimeni ÅŸi de nicăieri vreun făcător de bine. Drept aceea, întorcînd galbenii cu vîrful degetului, privea cu dinadinsul ÅŸi cunoscînd că este adevărat, se veselea ÅŸi se minuna, iar de bucurie, plîngea cu lacrimi fierbinÅ£i ÅŸi, cugetînd mult în sine cine i-ar fi făcut lui o asemenea facere de bine, nu se dumirea. Deci, socotind a fi purtarea de grijă a lui Dumnezeu, îi mulÅ£umea neîncetat, dînd laudă Domnului Celui ce se îngrijeÅŸte de toÅ£i. Apoi îndată pe una din fetele sale, pe cea mai mare, a măritat-o după un bărbat ÅŸi i-a dat aurul cel primit din destul pentru zestrea ei.

Despre aceasta înÅŸtiinÅ£îndu-se minunatul Nicolae, că a făcut după voia lui, bărbatul acela, i-a părut bine. Åži iarăşi se arăta gata a face aceeaÅŸi milă cu a două fiică a bătrînului, sîrguindu-se a păzi ÅŸi pe fecioara aceasta prin nunta legiuită de păcatul cel fărădelege. Deci, pregăti ÅŸi altă legătură de galbeni, asemenea cu cealaltă ÅŸi, peste noapte, ferindu-se de toÅ£i, a aruncat-o pe aceeaÅŸi fereastră, în casa bătînului aceluia.

Dimineaţă, sculîndu-se acel om sărac, a găsit iarăşi aur, asemenea ca întîia oară. Apoi a început a se minuna ÅŸi de acela ÅŸi, căzînd cu faÅ£a la pămînt, cu lacrimi fierbinÅ£i mulÅ£umea, zicînd: "Dumnezeule, voitorul milei ÅŸi chivernisitorul mîntuirii noastre, care mai întîi m-ai răscumpărat cu Sîngele Tău ÅŸi acum casa mea ÅŸi pe fiicele mele izbăvindu-ne prin aur din cursa celui rău, ÎnsuÅ£i arată-mi pe cel ce slujeÅŸte voii Tale celei milostive ÅŸi bunătăţii Tale celei iubitoare de oameni. Arată-mi pe îngerul Tău cel pămîntesc, pe cel ce ne păzeÅŸte pe noi de pierderea păcatului, ca să ÅŸtiu cine este unul ca acela, care ne scoate pe noi din sărăcia ce ne întristează ÅŸi care ne izbăveÅŸte de gîndurile cele rele, că iată, după mila Ta, Doamne, cu îndurarea cea făcută în taină, cu mîna plăcutului al Tău, voi da ÅŸi pe a doua fiică a mea cu nuntă legiuită după bărbat ÅŸi aÅŸa voi scăpa de cursele diavolului, care vrea prin cîÅŸtig necurat să-mi aducă mare pierdere.

Apoi bărbatul acela, rugîndu-se Domnului ÅŸi mulÅ£umind bunătăţii Lui, a făcut nuntă ÅŸi fiicei sale de a doua, avînd nădejde în Dumnezeu - căci neîndoită nădejde ÅŸi-a pus în El - cum că va purta grijă ÅŸi pentru a treia fiică a lui ÅŸi-i va da ÅŸi acesteia să aibă vieÅ£uitor iubit, după lege, trimiÅ£îndu-i iarăşi aur din destul, tot cu acea mînă făcătoare de bine. De aceea, nu dormea noaptea străjuind, ca să poată simÅ£i pe făcătorul de bine ÅŸi să se învrednicească a vedea de unde îi aduce aurul acela. Åži iată, nu după multă vreme, a sosit cel aÅŸteptat. Căci a venit ÅŸi a treia oară plăcutul lui Hristos, Nicolae ÅŸi, ajungînd la locul cel obiÅŸnuit, tot aÅŸa a aruncat o legătură de galbeni pe aceeaÅŸi fereastră ÅŸi îndată s-a întors la casa sa. Tatăl fecioarelor găsind aurul aruncat pe fereastră, a alergat îndată cît putea în urma celui ce se întorcea la casa sa, pe care, ajungîndu-l ÅŸi cunoscîndu-l cine este - căci sfîntul nu era necunoscut pentru fapta lui cea bună ÅŸi pentru neamul lui cel luminat -, a căzut la picioarele lui, sărutîndu-le ÅŸi numindu-l izbăvitor, ajutător ÅŸi mîntuitor sufletelor, celor ce ajunseseră întru pierderea cea mai de pe urmă. Apoi zise: "De nu m-ar fi ridicat pe mine Domnul cel mare întru milă, prin îndurările tale, de mult aÅŸ fi pierit eu, ticălosul tată, împreună cu fiicele mele, prin căderea în focul Sodomei, vai mie! Åži iată, acum prin tine sîntem mîntuiÅ£i din amara cădere în păcat". Acestea ÅŸi mai multe grăia cu lacrimi către sfînt. Iar el abia l-a ridicat pe picioare ÅŸi cu jurămînt a zis aceluia, că în toată viaÅ£a lui să nu spună nimănui ceea ce s-a făcut. Apoi sfîntul, spunînd multe spre folosul omului aceluia l-a trimis la casa sa.

Iată una din faptele cele multe ale milostivirii ale Sfîntului Nicolae, ce s-a povestit aici, ca să cunoască oricine cît era de milostiv către cei săraci. De s-ar fi povestit milele lui una cîte una ÅŸi cîte îndurări a arătat către cei săraci, pe cîÅ£i flămînzi a hrănit, pe cîÅ£i goi a îmbrăcat ÅŸi pe cîÅ£i a răscumpărat de la datornici, apoi nici vremea n-ar fi de ajuns a le povesti.

După aceasta Cuviosul Părinte Nicolae a voit a se duce în Palestina, spre a vedea Sfintele Locuri ÅŸi a se închina acolo, unde a umblat trupeÅŸte Domnul nostru Iisus Hristos, cu prea curatele Sale picioare. Deci, plutind corăbierii împrejurul Egiptului ÅŸi neÅŸtiind ce avea să li se întîmple, Sfîntul Nicolae, care era împreună cu dînÅŸii, vedea mai bine că are să fie întuneric, vifor ÅŸi lovire de vînturi cumplite. Apoi le spuse că, mai înainte a văzut pe vicleanul vrăjmaÅŸ intrînd în corabie, vrînd să o scufunde împreună cu oamenii. După aceea a năvălit asupra lor o furtună mare, fără veste ÅŸi ridicîndu-se un nor, s-a făcut vifor pe mare. Iar cei ce pluteau s-au temut foarte mult de groaza morÅ£ii ÅŸi rugau pe Sfîntul Nicolae să le ajute ÅŸi să-i izbăvească de nevoia cea fără de veste ce căzuse asupra lor zicînd: "Sfinte al lui Dumnezeu, de nu ne vei ajuta cu rugăciunile tale către Dumnezeu, îndată ne vom cufunda în această adîncime ÅŸi vom pieri". Iar el, zicîndu-le să îndrăznească ÅŸi să-ÅŸi pună nădejdea în Dumnezeu ÅŸi fără îndoială să aÅŸtepte grabnică izbăvire, însuÅŸi a început cu sîrguinţă a se ruga către Domnul. Åži îndată s-a liniÅŸtit marea ÅŸi toată groaza s-a prefăcut în bucurie, iar ei, trecînd necazul, s-au bucurat mult ÅŸi au mulÅ£umit lui Dumnezeu ÅŸi plăcutului său, Sfîntului Nicolae ÅŸi foarte mult se minunau de proorocirea furtunii ÅŸi de scăparea nevoii.

Tot atunci, unul din corăbieri s-a suit în vîrful catargului, precum este obiceiul celor ce îndreptează corabia, ÅŸi, cînd era să coboare de acolo, a alunecat de sus ÅŸi a căzut în mijlocul corăbiei, zăcînd fără suflet. Iar Sfîntul Nicolae, mai înainte de a-l chema în ajutor, l-a înviat cu rugăciunea pe acel om ÅŸi, nu ca pe un mort, ci ca pe cel cuprins de somn, l-a sculat ÅŸi l-a dat viu corăbierilor. Apoi, ridicînd toate pînzele ÅŸi fiind vînt cu bună sporire, au plutit în liniÅŸte ÅŸi au sosit la limanul Alexandriei, unde plăcutul lui Dumnezeu, Sfîntul Nicolae, a tămăduit pe mulÅ£i bolnavi. Izgonind diavolii din oameni ÅŸi pe mulÅ£i necăjiÅ£i mîngîind, a pornit iarăşi pe cale spre Palestina ÅŸi ajungînd la Sfînta Cetate a Ierusalimului, s-a suit la Golgota, unde Hristos Dumnezeu a lucrat mîntuirea neamului omenesc, întinzîndu-Åži pe Cruce prea curatele Sale mîini. Acolo a înălÅ£at fierbinÅ£i rugăciuni din inima sa, care ardea de dragoste, dînd mulÅ£umire Mîntuitorului nostru. Apoi, a înconjurat toate sfintele locuri, făcînd multe închinăciuni pretudindeni. Iar cînd era să intre noaptea în sfînta biserică la rugăciune ÅŸi uÅŸile erau închise, s-au deschis singure, dînd intrare aceluia, căruia, chiar porÅ£ile cereÅŸti îi erau deschise.

Zăbovind în Ierusalim vreme îndelungată, se pregătea a merge în pustie, dar, printr-un glas dumnezeiesc de sus, a fost sfătuit să se întoarcă în patria sa. Pentru că Dumnezeu, Cel ce toate le rînduieÅŸte spre folosul sufletelor noastre, nu vrea să fie ascunsă sub obrocul pustiei acea făclie, pe care o pregătise să fie pusă în sfeÅŸnicul mitropoliei din Lichia. Deci, aflînd o corabie, s-a tocmit cu corăbierii să-l ducă în patria sa.

AceÅŸtia au gîndit însă să facă lucrul cu vicleÅŸug, adică să îndrepteze corabia lor în altă parte, nu spre Lichia. După ce s-a aÅŸezat în corabie, plecînd de la mal, Sfîntul Nicolae a văzut că corabia nu pluteÅŸte spre patria sa. Atunci degrabă a căzut la picioarele corăbierilor ÅŸi-i ruga să îndrepteze calea spre Lichia, dar ei, nebăgîndu-l în seamă, mergeau în partea unde gîndeau ei, neÅŸtiind că Dumnezeu nu va lăsa pe plăcutul Său să fie în mîhnire. Deci, suflînd un vifor împotrivă, a întors corabia în altă parte ÅŸi degrabă a dus-o în Lichia, iar pe corăbieri îi îngrozea cu nevoia cea mai mare. AÅŸa Sfîntul Nicolae, cu puterea lui Dumnezeu fiind dus pe mare, a sosit în patria sa. El însă, fiind fără de răutate, n-a făcut nici un rău acelor vrăjmaÅŸi, nici s-a pornit spre mînie ÅŸi nici măcar vreun cuvînt aspru nu le-a zis, ci cu binecuvîntare i-a liberat în părÅ£ile lor. Iar el a mers în mănăstirea pe care o zidise moÅŸul său, episcopul Patarelor ÅŸi o numise Sfîntul Sion. Acolo, Sfîntul Nicolae s-a arătat foarte iubit tuturor fraÅ£ilor, care, cu mare dragoste, primindu-l ca pe îngerul lui Dumnezeu, se îndulceau de cuvintele lui cele de Dumnezeu insuflate ÅŸi se foloseau de viaÅ£a lui, cea întocmai ca a îngerilor ÅŸi urmau obiceiurile lui cele bune, cu care împodobise Dumnezeu pe credinciosul robul Său.

Aflînd Sfîntul Nicolae în această mănăstire viaţă liniÅŸtită ÅŸi loc mai lesnicios pentru gîndurile sale către Dumnezeu, ca un liman de liniÅŸte, nădăjduia ca ÅŸi cealaltă vreme a vieÅ£ii sale să o petreacă acolo. Dar Dumnezeu îi arăta calea, voind ca acea comoară bogată, a tuturor faptelor bune, cu care avea să se îmbogăţească toată lumea, să nu fie ascunsă, ca într-o Å£arină acoperită de pămînt, într-o mănăstire deosebită ÅŸi într-o cameră mică închisă; ci să fie la vederea tuturor, ca prin acea comoară duhovnicească, să se facă neguţătorie duhovnicească, care pe multe suflete le va afla.

Astfel sfîntul, stînd odată la rugăciune, a auzit un glas de sus: "Nicolae, să intri în nevoinÅ£a poporului, dacă doreÅŸti să fii de Mine încununat". Acest glas auzindu-l, Nicolae s-a spăimîntat ÅŸi cugeta întru sine: Ce voieÅŸte glasul acela ÅŸi ce cere Domnul de la dînsul? Åži iarăşi auzi glas, spunîndu-i: "Nicolae, nu este aceasta holda pe care trebuie să Mi-o aduci roadă ÅŸi pe care o aÅŸtept de la tine; ci întoarce-te către oameni, ca să se preamărească prin tine numele Meu". Atunci Sfîntul Nicolae a cunoscut voia lui Dumnezeu, ca, lăsînd liniÅŸtea, să meargă să slujească la mîntuirea omenilor. Deci cugeta încotro se va duce: la patria sa, în cetatea Patara, la cunoscuÅ£i, sau în altă parte. Dar, temîndu-se ÅŸi fugind de slava omenească cea deÅŸartă, a gîndit să se ducă în altă cetate, unde nu-l va cunoaÅŸte nimeni.

În acea latură a Lichiei este o cetate slăvită, care se numeÅŸte Mira, mitropolia Lichiei. Deci, într-acea cetate a venit Sfîntul Nicolae, fiind condus de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, încît nimeni nu-l ÅŸtia. Acolo trăia ca unul din săraci, neavînd unde să-ÅŸi plece capul. El nu se ducea decît în casa Domnului, avînd liman numai pe Dumnezeu.

În acea vreme, s-a mutat la Dumnezeu arhiereul cetăţii Mira, Ioan arhiepiscopul ÅŸi mai întîi ÅŸezător pe scaun în toată Å£ara Lichiei. Atunci s-au adunat toÅ£i episcopii ţării aceleia, în Mira, ca să aleagă un bărbat vrednic pentru acel scaun. Deci, fiind acolo bărbaÅ£i cinstiÅ£i ÅŸi cu bună înÅ£elegere, erau nedumeriÅ£i între ei, pe care să-l aleagă. Unii, fiind porniÅ£i dîn rîvnă dumnezeiască, au zis că lucrul acela nu este al alegerii omeneÅŸti, ci al rînduielii lui Dumnezeu. Deci se cuvine a se face rugăciune pentru aceasta, ca însuÅŸi Domnul să arate cine este vrednic să primească o treaptă ca aceasta ÅŸi să fie păstor peste toată Lichia.

ToÅ£i, ascultînd acel sfat bun, au făcut rugăciune cu sîrguinţă ÅŸi cu post. Iar Domnul, făcînd voia celor ce se tem de El ÅŸi ascultînd rugăciunea lor, a descoperit bunăvoirea Sa, unuia din episcopii aceia care era mai bătrîn, într-acest chip; stînd el la rugăciune, i s-a arătat un bărbat luminat, poruncindu-i să meargă de cu noapte ÅŸi să stea lîngă uÅŸile bisericii ÅŸi să ia seama cine va intra mai înainte decît toÅ£i în biserică, acela - zicea el - este îndemnat de Duhul Meu ÅŸi, luîndu-l cu cinste, să-l puneÅ£i arhiepiscop. Iar numele bărbatului aceluia este Nicolae. Această vedenie dumnezeiască avînd-o episcopul acela ÅŸi auzind ceea ce i se poruncise în vedenie, a vestit celorlalÅ£i episcopi, iar aceia, auzind, s-au îndemnat mai mult spre rugăciune, cu iubire de osteneală.

Atunci episcopul care a văzut descoperirea a stat la locul acela, unde i s-a poruncit în vedenie ÅŸi aÅŸtepta venirea bărbatului dorit. Deci, cînd a fost vremea Utreniei, Sfîntul Nicolae, îndemnat de Duh, a ajuns mai înainte decît toÅ£i la biserică, pentru că avea obicei de se scula în miezul nopÅ£ii la rugăciune ÅŸi venea la începutul cîntării Utreniei, mai întîi decît toÅ£i la biserică. Intrînd în pridvor, l-a luat episcopul care se învrednicise acelei vedenii ÅŸi i-a zis: "Cum te cheamă, fiule?" Dar el tăcea. Acela îl întreabă iarăşi. Sfîntul i-a răspuns cu blîndeÅ£e: "Nicolae mă cheamă pe mine, stăpîne, robul sfinÅ£iei tale". Acel dumnezeiesc bărbat, care a auzit acel glas blînd, a priceput pe de o parte, după numele care i se spusese în vedenie, că se numeÅŸte Nicolae; iar pe alta, prin smerenia lui, că sfîntul a răspuns cu blîndeÅ£e. Deci a cunoscut că acela este cel pe care îl binevoieÅŸte Dumnezeu a fi mitropolit al bisericii din Mira. Căci ÅŸtia spre cine caută Domnul, cum zice Scriptura: Pe cel blînd ÅŸi tăcut ÅŸi spre cel ce se cutremură de cuvintele Mele. Atunci s-a bucurat foarte, ca ÅŸi cînd a descoperit o comoară ascunsă ÅŸi, îndată, luîndu-l de mînă i-a zis: "Urmeză-mă, fiule". Deci l-a dus cu cinste la episcopi. Iar ei umplîndu-se de mulÅ£umire dumnezeiască ÅŸi de mîngîiere duhovnicească pentru aflarea bărbatului celui de Dumnezeu arătat, l-au adus în mijlocul bisericii.

Străbătînd vestea aceasta pretutindeni, s-au adunat mai degrabă decît păsările, mulÅ£ime de oameni fără număr. Episcopul, care văzuse vedenia, a zis cu glas mare către toÅ£i: "PrimiÅ£i, fraÅ£ilor, pe păstorul vostru, pe care vi l-a ales vouă Duhul Sfînt ÅŸi căruia i-a încredinÅ£at desăvîrÅŸit povăţuirea sufletelor voastre; pe care nu alegerea omenească, ci judecata lui Dumnezeu l-a adus aici. Iată acum avem pe cel pe care l-am dorit ÅŸi căutat, l-am aflat ÅŸi l-am primit. Deci, prin acesta fiind bine povăţuiÅ£i, nu vom cădea din nădejde, ca, astfel, să stăm bine înaintea lui Dumnezeu în ziua arătării Lui ÅŸi a descoperirii.

Poporul dădea mulÅ£umire lui Dumnezeu ÅŸi se bucura, dar Sfîntul Nicolae se lepăda a primi acea treaptă, nesuferind lauda omenească. Însă, fiind rugat de tot soborul cel sfinÅ£it ÅŸi de cel mirenesc, chiar fără voia lui l-au ridicat pe scaunul arhieresc, căci printr-o vedenie dumnezeiască a fost îndemnat la aceasta, pe care a avut-o mai înainte de moartea arhiepiscopului. Despre această vedenie Sfîntul Metodie, patriarhul Constantinopolului, scria astfel: "Într-o noapte, Sfîntul Nicolae a văzut pe Mîntuitorul nostru întru slavă, stînd aproape de dînsul ÅŸi dîndu-i Sfînta Evanghelie, care era împodobită cu aur ÅŸi cu mărgăritare; iar de partea cealaltă a văzut pe Sfînta Născătoare de Dumnezeu, punînd pe umerii lui omofor arhieresc". După vedenia aceea trecînd puÅ£ine zile ÅŸi răposînd Ioan, arhiepiscopul Mirelor, Nicolae a fost ales arhiepiscop al acelei cetăţi.

De acea vedenie aducîndu-ÅŸi aminte Sfîntul Nicolae ÅŸi văzînd bunăvoirea lui Dumnezeu, încă ÅŸi rugăciunile soborului netrecîndu-le cu vederea, a primit păstoria Lichiei. Iar sfinÅ£ita adunare a episcopilor, împreună cu clericii, săvîrÅŸind toate cele ce se cuvin sfinÅ£irii sale, a făcut praznic de bucurie, veselindu-se de păstorul lor, cel dat de Dumnezeu, de arhiereul lui Hristos, Nicolae. Astfel, Biserica lui Dumnezeu a primit pe făclia cea luminată, care n-a fost pusă la o parte, nici ascunsă sub obroc, ci stînd la locul cel cuviincios, în sfeÅŸnicul arhieriei ÅŸi al păstoriei, unde strălucea luminos, drept îndreptînd cuvîntul adevărului ÅŸi toate poruncile cele dreptcredincioase, sănătos cugetîndu-le ÅŸi învăţîndu-le.

Chiar de la începutul păstoriei sale, plăcutul lui Dumnezeu grăia în sine astfel: "O! Nicolae, pentru această dregătorie ÅŸi pentru acest loc, trebuie alte obiceiuri; deci de acum să nu mai vieÅ£uieÅŸti Å£ie, ci altora". Apoi, vrînd a învăţa pe oile sale faptele cele bune, nu-ÅŸi mai ascundea viaÅ£a sa cea cu fapte bune, ca mai înainte. Căci mai înainte, numai unul Dumnezeu îi ÅŸtia viaÅ£a, slujindu-I în taină. Iar după ce s-a făcut arhiereu, era arătată tuturor vieÅ£uirea lui, nu pentru mărire deÅŸartă, ci pentru folosul ÅŸi înmulÅ£irea slavei lui Dumnezeu, încît s-au împlinit cele scrise în Evanghelie: AÅŸa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzînd faptele voastre cele bune, să preamărească pe Tatăl vostru, care este în ceruri.

Sfîntul Nicolae era oglinda turmei sale prin toate faptele cele bune ÅŸi model credincioÅŸilor, după cum zice Apostolul: "Cu cuvîntul, cu viaÅ£a, cu dragostea, cu credinÅ£a, cu duhul ÅŸi cu curăţia". Apoi era blînd, fără de răutate ÅŸi smerit cu duhul, ferindu-se de îngîmfare. Hainele lui erau simple ÅŸi hrana pustnicească pe care o gusta totdeauna numai o dată pe zi ÅŸi aceea seara. Toată ziua, se îndeletnicea cu lucrurile ce se cuveneau dregătoriei sale, ascultînd nevoile celor ce veneau la dînsul, iar uÅŸile casei lui erau deschise tuturor, căci era bun către toÅ£i ÅŸi apropiat. Sărmanilor le era tată; săracilor, milostiv; mîngîietor celor ce plîngeau, ajutător celor năpăstuiÅ£i ÅŸi tuturor mare făcător de bine. Apoi, ÅŸi-a cîÅŸtigat spre ajutor în ostenelile sale cele păstoreÅŸti ÅŸi pentru îndreptarea Bisericii, pe doi sfetnici cu fapte bune ÅŸi cu bună înÅ£elegere, cinstiÅ£i cu treapta preoÅ£iei, adică pe Pavel de la Rodos ÅŸi pe Teodor Ascalonitul, bărbaÅ£i cunoscuÅ£i de toată Grecia.

Astfel, bine păştea turma cea încredinÅ£ată lui, a oilor lui Hristos cele cuvîntătoare. Iar ochiul cel zavistnic al diavolului celui viclean, care niciodată nu încetează a ridica război asupra robilor lui Dumnezeu, nerăbdînd a vedea credinÅ£a cea bună înflorind în oameni, a ridicat prigoană asupra Bisericii lui Hristos, prin păgînii împăraÅ£i ai Romei, DiocliÅ£ian ÅŸi Maximian. De la ei a ieÅŸit atunci poruncă prin toată lumea, ca toÅ£i credincioÅŸii să se lepede de Hristos ÅŸi să se închine idolilor; iar cei ce nu se vor supune, să fie siliÅ£i, cu chinuri, prin temniÅ£e ÅŸi cu munci grele, apoi, în sfîrÅŸit, cu moarte silnică să fie pedepsiÅ£i.

Un asemenea vifor pustiitor degrabă a ajuns ÅŸi pînă în cetatea Mira, dus fiind de doritorii păgînătăţii celei întunecate. Iar fericitul Nicolae, în cetatea aceea fiind căpetenie a tuturor creÅŸtinilor, cu limbă slobodă propovăduia credinÅ£a cea bună a lui Hristos ÅŸi se arăta gata a pătimi pentru El. Pentru aceea a fost prins de muncitorii păgîni ÅŸi băgat în temniţă, dimpreună cu mulÅ£i creÅŸtini. Petrecînd aici multă vreme, a pătimit multe rele, răbdînd foame, sete ÅŸi strîmtorarea temniÅ£ei. Pe cei împreună legaÅ£i îi hrănea cu cuvîntul lui Dumnezeu ÅŸi-i adăpa cu apele cele dulci ale bunei credinÅ£e, sporind într-înÅŸii credinÅ£a în Hristos Dumnezeu ÅŸi punînd picioarele acelora pe temelia cea nezdrobită. Apoi, întărindu-i întru mărturisirea lui Hristos, îi îndemna cu osîrdie a pătimi pentru adevăr.

După aceea, iarăşi s-a dăruit pace creÅŸtinilor ÅŸi ca soarele după norii cei întunecaÅ£i, aÅŸa a strălucit dreapta credinţă sau ca o răcoreală ce vine după furtună. Căci, căutînd Hristos cu dragoste de oameni asupra moÅŸtenirii Sale, a pierdut stăpînirea păgînilor, izgonind de la împărăţie pe DiocliÅ£ian ÅŸi Maximian; iar cu dînÅŸii a izgonit pe cei ce slujeau păgînătăţii elineÅŸti ÅŸi a ridicat poporului său corn de mîntuire, prin arătarea Crucii marelui împărat Constantin, căruia i-a încredinÅ£at stăpînirea Romei.

Constantin, cunoscînd pe Unul Dumnezeu ÅŸi punîndu-ÅŸi nădejdea în El, a biruit pe toÅ£i potrivnicii săi cu puterea Sfintei Cruci ÅŸi a pierdut nădejdea cea deÅŸartă, a celor ce împărăţiseră mai înainte, poruncind să risipească capiÅŸtile idolilor ÅŸi să zidească biserici creÅŸtine; iar pe cei ce erau închiÅŸi în temniÅ£e pentru Hristos, i-a liberat ÅŸi cu mari laude i-a cinstit ca pe niÅŸte eroi; ÅŸi toÅ£i mărturisitorii lui Hristos s-au întors în patria lor.

Atunci ÅŸi cetatea Mirelor a primit iarăşi pe păstorul său, pe acest mare arhiereu Nicolae, mucenic cu voia ÅŸi fără sînge încununat. Acesta, avînd darul lui Dumnezeu într-însul, vindeca patimile ÅŸi neputinÅ£ele oamenilor, nu numai ale celor credincioÅŸi, ci ÅŸi ale celor necredincioÅŸi. Deci, pentru darul cel mare al lui Dumnezeu care petrecea într-însul, multora s-a făcut slăvit, minunat ÅŸi foarte iubit; căci strălucea cu curăţia inimii ÅŸi era împodobit cu toate darurile lui Dumnezeu, slujind Domnului său în cuvioÅŸie ÅŸi dreptate.

Pe atunci erau încă multe capiÅŸti idoleÅŸti, în care poporul păgîn slujea cu dragoste diavolească ÅŸi nu puÅ£in popor pierea din cetatea Mirelor. Dar dumnezeiescul arhiereu, aprinzîndu-se cu rîvnă, a străbătut toate locurile acelea, risipind capiÅŸtile idoleÅŸti, iar pe turma sa curăţind-o de necurăţiile diavoleÅŸti. Sfîntul Nicolae, luptîndu-se asupra duhurilor celor viclene, a venit ÅŸi asupra capiÅŸtei Artemidei, care fiind locaÅŸ al idolilor, era mare ÅŸi foarte împodobită. Pornirea sfîntului era îndreptată mai mult asupra idolilor decît asupra necuratei capiÅŸti, pe care a dărîmat-o pînă la temelie, iar zidirea cea înaltă a risipit-o pînă la pămînt; atunci duhurile cele viclene, neputînd nicidecum răbda venirea sfîntului, scoteau glasuri de plîngere, strigînd foarte tare, căci erau biruite ÅŸi izgonite din locul lor, prin arma rugăciunilor nebiruitului ostaÅŸ Nicolae, arhiereul lui Hristos.

După aceasta, binecredinciosul împărat Constantin, vrînd să întărească credinÅ£a în Hristos Dumnezeu, a poruncit să se Å£ină soborul a toată lumea în cetatea Niceii. Acolo adunîndu-se SfinÅ£ii PărinÅ£i, au propovăduit luminat dreapta credinţă, iar pe Arie, rău cugetătorul ÅŸi semănătorul de neghină, împreună cu eresul lui, l-a dat anatemei. Apoi pe Fiul lui Dumnezeu întocmai de o cinste ÅŸi de o fiinţă cu Tatăl mărturisindu-L, a dat pace dumnezeieÅŸtii ÅŸi apostoleÅŸtii Biserici.

Atunci ÅŸi minunatul Nicolae fiind la sobor, unul din cei 318 SfinÅ£i PărinÅ£i, cu mare vitejie a stat împotriva hulelor lui Arie ÅŸi împreună cu SfinÅ£ii PărinÅ£i a arătat dogmele credinÅ£ei celei drepte ÅŸi tuturor le-a făcut cunoscut cu adeverinţă.

Despre dînsul povesteÅŸte unul dintre istorici, că, aprinzîndu-se cu rîvnă dumnezeiască ca al doilea Ilie, a îndrăznit în mijlocul soborului a ruÅŸina pe Arie, nu numai cu cuvîntul, ci ÅŸi cu fapta, lovindu-l pe Arie peste faţă. De acest lucru, s-au întristat SfinÅ£ii PărinÅ£i ÅŸi, pentru aceea a luat de la dînsul semnele cele arhiereÅŸti. Iar Domnul nostru Iisus Hristos ÅŸi

Preabinecuvîntata lui Maică, privind din înălÅ£ime la nevoinÅ£ele Sfîntului Nicolae, au binevoit spre fapta lui cea cu îndrăzneală ÅŸi au lăudat rîvna lui cea dumnezeiască. AceeaÅŸi vedenie a avut ÅŸi oarecare din SfinÅ£ii PărinÅ£i cei mai vrednici, precum însuÅŸi Sfîntul Nicolae a văzut mai înainte de alegerea sa la arhierie, adică, stînd de o parte a lui, Hristos Domnul cu Evanghelia, iar de altă parte Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu cu omoforul, au dat înapoi cele luate de la dînsul, cunoscînd din aceea că a fost plăcută lui Dumnezeu acea îndrăzneală a sfîntului. Deci, părinÅ£ii au tăcut ÅŸi ca pe un plăcut al lui Dumnezeu, foarte mult l-au cinstit.

Întorcîndu-se Sfîntul Nicolae de la sobor, a venit la turma sa aducînd pace, binecuvîntare ÅŸi învăţătură sănătoasă la toată mulÅ£imea poporului, cu gura sa cea de miere izvorîtoare. Apoi pe turma cea nesănătoasă ÅŸi străină a tăiat-o din rădăcină ÅŸi pe ereticii cei împietriÅ£i ÅŸi nesimÅ£itori, care îmbătrîniseră în răutate, mustrîndu-i, i-a izgonit de la turma lui Hristos, ca un lucrător de pămînt înÅ£elept, care curăţă toate cele ce sînt pe arie ÅŸi în teasc, iar pe cele mai bune le alege, apoi pleava o scutură.

Astfel preaînÅ£eleptul lucrător al ariei lui Hristos, Sfîntul Nicolae, umplea cu roduri bune hambarul cel duhovnicesc, iar pleava vicleÅŸugului nălucitor ÅŸi ereticesc o vîntura ÅŸi o lepăda departe de grîul Domnului. Pentru această pricină Sfînta Biserică îl numeÅŸte lopată care vîntura învăţăturile lui Arie ca pleava. El era cu adevărat lumina lumii ÅŸi sarea pămîntului, de vreme ce viaÅ£a lui era luminată ÅŸi cuvîntul lui dres cu sarea înÅ£elepciunii. Căci avea bunul păstor mare purtare de grijă pentru turma sa în nevoile ce i se întîmplau, nu numai cu păşunea cea duhovnicească hrănind-o pe dînsa, ci ÅŸi de hrana cea trupească purta grijă.

Altă dată, întîmplîndu-se în Å£ara Lichiei foamete mare ÅŸi cetatea Mirelor lipsindu-se de tot felul de hrană, iar poporul fiind în mare lipsă, arhiereul lui Dumnezeu, milostivindu-se spre poporul cel sărac care pierea de foame, s-a arătat noaptea în somn unui neguţător din Italia, care umpluse o corabie cu grîu, vrînd să meargă cu ea în altă Å£ară ÅŸi dîndu-i trei galbeni arvună, i-a poruncit să meargă în cetatea Mira ÅŸi acolo să-ÅŸi vîndă grîul cu preÅ£. DeÅŸteptîndu-se neguţătorul din somn ÅŸi aflînd în mîna sa trei galbeni, s-a înspăimîntat, minunîndu-se de un vis ca acela.

Pentru minunea aceea nu s-a arătat neguţătorul neascultător, spre a face ceea ce i s-a poruncit. Ci, s-a pogorît în cetatea Mira ÅŸi a vîndut grîul celor ce erau într-însa, netăinuind arătarea Sfîntului Nicolae, ce i s-a făcut lui în somn. Iar cetăţenii, aflînd mîngîiere în acea foamete ÅŸi auzind cele istorisite, au dat slavă ÅŸi mulÅ£umire lui Dumnezeu ÅŸi fericeau pe marele arhiereu Nicolae, pe hrănitorul lor cel minunat.

În vremea aceea, s-a făcut o tulburare în Frigia cea mare, de care auzind împăratul Constantin a trimis trei voievozi împreună cu ostaÅŸii cei ce erau sub dînÅŸii să liniÅŸtească acea tulburare. Iar numele voievozilor sînt acestea: Nepotian, Ursul ÅŸi Erpilion. AceÅŸtia, cu multă sîrguinţă, plecînd din Constantinopol au venit în oarecare liman al eparhiei Lichiei, care se numeÅŸte malul Andrian, unde era o cetate. Åži de vreme ce nu le da mîna să meargă, pentru că marea era învolburată, aÅŸteptau la limanul acela liniÅŸtirea mării. Atunci, unul din ostaÅŸi ieÅŸind din corabie ca să cumpere cele de trebuinţă, lua cele străine cu sila, precum este obiceiul ostaÅŸilor. Adeseori făcînd acestea, făceau pagubă celor ce vieÅ£uiau acolo. Pentru această pricină s-a făcut gîlceavă ÅŸi tulburare, ba ÅŸi război era să se facă din amîndouă părÅ£ile, la locul ce se numea Placomata.

ÎnÅŸtiinÅ£îndu-se de aceasta, Sfîntul Nicolae nu s-a lenevit a merge singur către ţărmul acela ÅŸi în cetate, ca să potolească cearta dintre dînÅŸii. Apoi, îndată, toată cetatea ÅŸi voievozii, auzind de venirea sfîntului, i-au ieÅŸit în întîmpinare ÅŸi s-au închinat lui. Sfîntul a întrebat pe voievozi de unde sînt ÅŸi unde merg? Ei au zis că sînt trimiÅŸi de împărat în Frigia să potolească tulburarea ce s-a făcut acolo. Sfîntul i-a sfătuit să dea învăţătură ostaÅŸilor lor ca să nu facă supărare poporului. Apoi, luînd pe voievozi în cetate, i-a ospătat cu dragoste. Iar ei, certînd pe ostaÅŸi, au potolit tulburarea ÅŸi s-au învrednicit de binecuvîntarea sfîntului.

Făcîndu-se aceasta, au venit oarecari cetăţeni din Mira, care, plîngînd cu lacrimi ÅŸi căzînd la picioarele sfîntului, cereau ajutor pentru niÅŸte oameni osîndiÅ£i fără de vină. Ei spuneau cu mîhnire, că, nefiind sfîntul acolo, a venit Eustatie ighemonul ÅŸi, umplîndu-ÅŸi mîinile cu bani de la oarecari oameni răi, a osîndit la moarte pe trei bărbaÅ£i din cetatea lor, care n-au greÅŸit nimic, "de care lucru toată cetatea se mîhneÅŸte ÅŸi plînge, aÅŸteptînd întoarcerea ta, stăpîne; că de ai fi fost tu acasă, n-ar fi îndrăznit ighemonul a face o judecată aÅŸa nedreaptă".

Arhiereul lui Dumnezeu, auzind unele ca acestea, s-a mîhnit cu sufletul ÅŸi, luînd împreună cu dînsul pe voievozi, îndată a plecat. Ajungînd la locul ce se numeÅŸte Leu, au întîlnit pe niÅŸte oameni venind ÅŸi i-au întrebat dacă ÅŸtiu ceva de acei trei bărbaÅ£i care sînt osîndiÅ£i la moarte. Ei au zis către dînsul: "I-am lăsat în cîmpul lui Castor ÅŸi al lui Polux, fiind aduÅŸi acolo ca să-i taie". Atunci sfîntul s-a îndreptat în grabă la locul acela, sîrguindu-se a ajunge mai înainte de uciderea cea nevinovată a acelora. Ajungînd la locul acela, a văzut popor mult stînd acolo ÅŸi pe cei trei bărbaÅ£i osîndiÅ£i, avînd mîinile legate ÅŸi feÅ£ele acoperite ÅŸi plecate la pămînt ÅŸi cu grumazii goi, aÅŸteptînd desăvîrÅŸita tăiere. Atunci a văzut pe gealat scoÅ£înd sabia spre a-i ucide, arătîndu-se tulburat ÅŸi cu chip sălbatic, pentru care motiv acea priveliÅŸte era tuturor înfricoÅŸată ÅŸi de plîngere. Atunci, arhiereul lui Hristos, tulburîndu-se în suflet, a intrat cu îndrăzneală prin popor ÅŸi, apucînd sabia din mîna gealatului, a aruncat-o la pămînt, netemîndu-se de nimic, iar pe bărbaÅ£i i-a dezlegat din legături.

Toate acestea le făcea sfîntul cu mare îndrăzneală ÅŸi nu era nimeni care să-l oprească; căci cuvîntul lui era cu stăpînire ÅŸi lucrul său cu putere dumnezeiască, fiind mare înaintea lui Dumnezeu ÅŸi a tot poporul. Acei trei bărbaÅ£i, izbăviÅ£i de moarte, văzîndu-se întorÅŸi din ghearele morÅ£ii către viaţă, plîngeau de bucurie cu lacrimi fierbinÅ£i ÅŸi strigau cu mulÅ£umire toÅ£i cei ce se adunaseră acolo. Apoi a venit ÅŸi ighemonul Eustatie, iar plăcutul lui Dumnezeu l-a trecut cu vederea ÅŸi, cînd se apropia de el, îi întorcea faÅ£a, iar cînd cădea la picioarele lui, nu-l primea. Zicea sfîntul că-l va spune la împărat ÅŸi va ruga pe Dumnezeu spre a-l pedepsi; apoi, cu desăvîrÅŸite munci îl îngrozea foarte, ca pe unul care nu-ÅŸi ocîrmuieÅŸte cu dreptate stăpînirea. Iar el, fiind mustrat de conÅŸtiinţă ÅŸi înfricoÅŸat de îngrozirea sfîntului, cu lacrimi cerea milă ÅŸi se ruga din tot sufletul, căindu-se pentru nedreptatea sa, căutînd să se împace cu marele părinte Nicolae. Vina o arunca asupra lui Simonit ÅŸi a lui Eudoxie, cei mai de frunte ai cetăţii, dar minciuna nu putea să se tăinuiască, pentru că sfîntul ÅŸtia cu dinadinsul că, fiind mituit cu aur, a osîndit la moarte pe cei nevinovaÅ£i ÅŸi tot poporul dădea mare mulÅ£umire Sfîntului părinte Nicolae. Abia fiind îmblînzit plăcutul lui Hristos, a iertat pe ighemon, fiindcă acum singur, cu smerenie ÅŸi cu multe lacrimi, mărturisea greÅŸeala sa ÅŸi nu mai arunca pe altcineva.

Voievozii cei mai sus pomeniÅ£i, împreună cu cei ce veniseră cu dînÅŸii, văzînd toate cele ce s-au petrecut, s-au minunat de rîvna ÅŸi de bunătatea marelui arhiereu al lui Dumnezeu. Apoi, învrednicindu-se de sfintele lui rugăciuni ÅŸi, primind binecuvîntarea sa ca pe un dar, s-au dus în Frigia ca să împlinească porunca împăratului. Deci, mergînd acolo, au alinat tulburarea ce era ÅŸi săvîrÅŸind toate cele poruncite lor de împăratul, s-au întors cu bucurie în Vizantia ÅŸi au avut cinste ÅŸi multă laudă de la împărat ÅŸi de la toÅ£i dregătorii. De atunci, pentru slava lor cea mare, petreceau în palat, unde au ÅŸi fost învredniciÅ£i a fi în sfatul împărătesc. Dar ochii cei zavistnici ÅŸi vicleni ai oamenilor răi, neputînd a-i vedea într-o mărire ca aceea, s-au pornit spre răutate ÅŸi vrăjmăşie.

De aceea, împletind cei răi sfat viclean, s-au apropiat de Avlavie, eparhul cetăţii, urzind cumplite clevetiri asupra bărbaÅ£ilor acestora ÅŸi zicînd: "N-au sfătuit bine voievozii, nici nu va fi bun sfîrÅŸitul sfatului lor, că ei încep lucruri noi, care acum au intrat în urechile noastre ÅŸi meÅŸteÅŸugesc cele viclene asupra împăratului". Astfel, clevetind asupra lor, mulÅ£ime de aur au dat eparhului ÅŸi au dus acea clevetire ÅŸi în urechile împăratului. Auzind, împăratul îndată a poruncit, ca, fără altă întrebare, să-i arunce în temniţă pe cei trei voievozi, ca să nu fugă pe ascuns ÅŸi să săvîrÅŸească sfatul lor cel rău. Deci voievozii erau în legături ÅŸi în temniţă, neÅŸtiind pentru ce sînt aruncaÅ£i acolo, că nu se ÅŸtiau a fi vinovaÅ£i cu nimic.

Trecînd puÅ£ină vreme, clevetitorii s-au temut ca nu cumva să se vădească clevetirea lor cea mincinoasă ÅŸi să iasă la iveală răutatea lor, încît să se întoarcă asupra lor toată nevoia. Pentru aceea, cu multe rugăciuni s-au apropiat de eparh, sfătuindu-l să nu lase mai multă vreme în viaţă pe acei bărbaÅ£i, ci degrabă să facă judecată de moarte, după hotărîrea cea dintîi. Iar eparhul, care se îndulcise cu iubirea de aur, auzind acestea a pus sfîrÅŸit făgăduinÅ£ei. Deci, îndată s-a dus la împărat cu faţă mîhnită ÅŸi cu chip posomorît, ca un vestitor de rău, vrînd a se arăta că se îngrijeÅŸte mult pentru viaÅ£a împăratului ÅŸi cu credinţă se sîrguieÅŸte pentru dînsul. Apoi a început, în felurite chipuri, a-l înÅŸela cu cuvinte viclene ÅŸi meÅŸteÅŸugite, pornindu-l spre mînie asupra celor nevinovaÅ£i ÅŸi zicînd: "Nici unul din cei ce stau în temniţă nu vor a se pocăi, împărate, ci, petrecînd în cel dintîi gînd rău, nu încetează a cugeta vicleÅŸug ÅŸi a gîndi asupra ta cu răutate. Deci, porunceÅŸte mai iute să-i omoare, ca nu cumva apucînd ei înainte, să săvîrÅŸească răutatea pe care au pornit-o asupra ta, astfel vor ajunge la sfîrÅŸit scopurile lor cele rele".

Cu aceste cuvinte fiind tulburat împăratul, a osîndit la moarte pe cei nevinovaÅ£i; dar fiind seară, s-a amînat uciderea lor pînă a doua zi dimineaţă. ÎnÅŸtiinÅ£îndu-se despre aceasta, străjerul temniÅ£ei ÅŸi plîngînd mult pentru o năpastă ca aceea, pusă asupra acelor nevinovaÅ£i, a venit la voievozi, zicînd: "Mai bine ar fi fost de mine să nu vă fi cunoscut pe voi, nici să mă fi îndulcit de dragoste ÅŸi cu vorbe la masă, căci mai cu înlesnire aÅŸ fi răbdat acum despărÅ£irea de voi ÅŸi mai puÅ£ină jale mi-ar fi pricinuit năpasta ce a venit asupra voastră. Apoi n-ar fi venit o mîhnire ca aceasta asupra sufletului meu, pentru că mîine dimineaţă, vai mie! ne vom despărÅ£i unul de altul cu amar ÅŸi de acum nu voi mai vedea prea iubitele voastre feÅ£e, nici vă voi mai auzi vorbind, căci s-a poruncit să vă omoare. Deci să rînduiÅ£i dacă vreÅ£i ceva, pentru averea voastră, că acum este vremea, ca să nu apuce moartea voinÅ£a voastră".

Zicînd acestea cu tînguire, iar ei ÅŸtiindu-se nevinovaÅ£i faţă de împărat ÅŸi deci nevrednici de moarte, ÅŸi-au rupt hainele ÅŸi cumplit îÅŸi smulgeau părul, zicînd: "Ce vrăjmaÅŸi au pizmuit asupra vieÅ£ii noastre ÅŸi pentru ce să murim noi ca niÅŸte tîlhari? Că n-am făcut nimic vrednic de moarte". Atunci chemau pe ai lor pe nume, pe rude ÅŸi pe cunoscuÅ£i ÅŸi puneau martor pe Dumnezeu că nimic rău n-au făcut ÅŸi plîngeau amar.

Unul dintr-înÅŸii, cu numele de Nepotian, ÅŸi-a adus aminte de Sfîntul Nicolae, care, stînd în Mira înaintea celor trei bărbaÅ£i, li s-a făcut lor ajutător preaslăvit ÅŸi preabun apărător, izbăvindu-i pe aceia de moarte. Despre aceasta zicînd, unul către altul se rugau: "Dumnezeule al lui Nicolae, care ai izbăvit pe cei trei bărbaÅ£i de moartea cea nedreaptă, caută acum ÅŸi asupra noastră că nu avem alt ajutor între oameni; pentru că iată ne-a cuprins mare nevoie ÅŸi nu are cine să ne izbăvească din această năpastă. Iată ÅŸi glasul nostru a amorÅ£it, mai înainte de ieÅŸirea sufletului ÅŸi limba noastră se usucă, aprinzîndu-se de focul inimii, iar acum nici rugăciuni nu mai putem să-Å¢i aducem. Degrabă să ne întîmpine îndurările Tale, Doamne, ÅŸi ne scoate pe noi din mîinile celor ce vor sufletele noastre, că iată mîine de dimineaţă vor să ne omoare; sîrguieÅŸte spre ajutorul nostru ÅŸi ne izbăveÅŸte pe noi, cei nevinovaÅ£i de moarte".

Dumnezeu, auzind rugăciunile celor ce se temeau de El ÅŸi, ca un tată miluind pe fii, le-a trimis spre ajutor pe sfîntul ÅŸi plăcutul Său, pe marele arhiereu Nicolae. Căci în acea noapte, dormind împăratul, i s-a arătat în vis arhiereul lui Hristos, zicînd aÅŸa: "Scoală-te iute ÅŸi eliberează pe cei trei voievozi, care sînt Å£inuÅ£i în temniţă, pentru că fără de vină sînt clevetiÅ£i ÅŸi cu nedreptate pătimesc". Åži, spunînd tot adevărul, i-a zis: "De nu mă vei asculta ÅŸi de nu-i vei elibera pe dînÅŸii, apoi voi ridica asupra ta război precum a fost în Frigia ÅŸi rău vei pătimi". Mirîndu-se împăratul de îndrăzneala Sfîntului Nicolae, se gîndea cum a îndrăznit noaptea fără de vreme a intra înăuntrul palatului său ÅŸi i-a zis: "Cine eÅŸti tu care îndrăzneÅŸti a aduce o îngrozire ca aceasta asupra stăpînirii noastre?". El i-a răspuns: "Nicolae îmi este numele ÅŸi sînt arhiereul mitropoliei Mirelor".

Împăratul s-a tulburat de acea vedenie ÅŸi, sculîndu-se, se gîndea ce este aceasta? Asemenea ÅŸi lui Avlavie, eparhul, într-acea noapte, dormind el, i s-a arătat în vis sfîntul ÅŸi tot acelaÅŸi lucru i-a spus pentru acei bărbaÅ£i. DeÅŸteptîndu-se, Avlavie s-a temut ÅŸi se îngrozea în mintea sa de ceea ce văzuse. Apoi a venit oarecine de la împărat spunîndu-i ce a văzut ÅŸi acesta în vis. Iar el degrabă mergînd la împărat i-a spus vedenia ÅŸi ceea ce i s-a arătat lui ÅŸi se minunară amîndoi de acea vedenie preaslăvită, care deopotrivă li s-a făcut la amîndoi.

Îndată a poruncit împăratul să aducă înaintea sa pe voievozii din temniţă ÅŸi a zis către dînÅŸii: "Ce vrăjitorii aÅ£i făcut de aÅ£i trimis asupra noastră asemenea vedenii? Căci arătîndu-se un bărbat ne-a îngrozit foarte rău, lăudîndu-se că degrabă va aduce război", iar ei neÅŸtiind nimic se întrebau unul pe altul, de ÅŸtie vreunul ceva - că nici unul nu ÅŸtia nimic - ÅŸi cu ochii umiliÅ£i au căutat unul spre altul.

Văzînd împăratul una ca aceasta, s-a schimbat în blîndeÅ£e ÅŸi a zis către dînÅŸii: "

Ultimul update la aceasta pagina este din data de 29.11.10
Aceasta pagina a fost vizitata de 1871 ori