Raspunsuri duhovnicesti

Răspunsuri duhovniceşti

• Ce este un sfânt?

„ÅžtiÅ£i ce este un sfânt? Un sfânt este un om din univers, ca ÅŸi noi, care îÅŸi face sufletul ÅŸi trupul treaptă pe care Dumnezeu să coboare, să ne ierte ÅŸi să ne ajute. Åži ca să-ÅŸi facă trupul treaptă, el trebuie să fie de o curăţie extraordinară. Cu adevărat importante la sfinÅ£i sunt minunile, dar cel mai important lucru este cum îÅŸi trăiesc viaÅ£a lor. Însăşi viaÅ£a lor, a fiecăruia, e o minune de la un capăt la altul. Un scriitor francez, care a scris foarte frumos despre România, avea doar o singură nedumerire vizavi de români: „Mă întreb de ce românii urcă în dealul Patriarhiei ÅŸi sărută o mână de maimuţă învelită într-o dantelă”. Mâna aia de maimuţă – răspund eu – era mâna Sfântului Dimitrie care m-a împiedicat pe mine ca român să fac ce au făcut ei la Saint-Denis, unde, în timpul revoluÅ£iei franceze, în furia unei idei, ÅŸi-au dezgropat toÅ£i regii ÅŸi le-au aruncat oasele. Vă închipuiÅ£i poporul român dezgropându-ÅŸi voievozii ÅŸi aruncându-le oasele? Nu!
Problema care se pune la noi este: ne cunoaÅŸtem noi sfântul cât încă este în viaţă? (…) SfinÅ£ii, fiind trepte de coborâre a lui Dumnezeu către om, sunt purtători de Dumnezeu. Această demnitate o veÅ£i găsi în puÅŸcăriile comuniste. Suntem într-o perioadă în care călcăm pe sfinÅ£i, călcăm pe moaÅŸte. Este nevoie de o grabnică canonizare. Pentru că o Å£ară care are mulÅ£i sfinÅ£i, are multe trepte pe care Dumnezeu să coboare ÅŸi să-i vină rapid în ajutor. Dar noi acoperim cu laÅŸitate, cu frică, cu oportunism, oasele, moaÅŸtele ÅŸi memoria acestor martiri. ÅžtiÅ£i ce a făcut Sfântul Dimitrie Basarabov pe care îl prăznuim noi azi. În timp ce mergea cu oile la păscut, calcă din greÅŸeală un cuib de păsări sălbatice ÅŸi, astfel, fără să vrea, omoară puiÅŸorii. Un gest, o întâmplare, un accident, care se poate întâmpla oriÅŸicui în viaÅ£a aceasta. Dar această minune, dacă umanitatea ar fi făcut-o, ar fi arătat altfel. Acest cioban, impresionat, cu sufletul distrus de ceea ce a făcut – recurge la un gest care pare de o copilărie infinită. ÎÅŸi lasă piciorul care a călcat fără să vrea (îl canoniseÅŸte, cum spune în Proloage), îl lasă desculÅ£ trei ani de zile. Îl pedepseÅŸte pentru ceea ce a făcut – să calce pe ciulini, pe spini, prin iarnă, prin frig. Îl pedepseÅŸte pe acest mădular neatent. Lucrul pare copilăresc, infantil ÅŸi eu vin ÅŸi spun aÅŸa: „Tu, omule, cu sufletul tău nebăgător de seamă, cum ai călcat în picioare sufletul celuilalt ÅŸi nu te-ai canonisit niciodată?” Ei calcă în picioare acum moaÅŸte de martiri. GândiÅ£i-vă că cei care au provocat comunismul, astăzi nu se canonisesc, nici măcar nu regretă, sunt contemporani cu noi încă, chiar ne conduc. Nimeni nu urmează acest gest simplu, al unui cioban……
Ce aveÅ£i dumneavoastră la mănăstire, acolo în raclă, se numesc moaÅŸte de la Aiud. Asta Å£ine de responsabilitatea celui care a recunoscut sfântul. Un sfânt îl recunoaÅŸte pe celălalt, sau un copil cu suflet curat îl recunoaÅŸte. Nu ÅŸtiu câte mănăstiri ÅŸi biserici au asemenea moaÅŸte ÅŸi curajul de a le pune la închinare… Foarte greu… de parcă trebuie să treacă ÅŸapte sute de ani până la canonizare.
ÎnchipuiÅ£i-vă o celulă de puÅŸcărie. ÎnchipuiÅ£i-vă un biet trup de tânăr de 25 de ani, de 30 de ani… stând faţă în faţă cu răul invizibil. Un trupÅŸor de om, bătut, schingiuit, l-a înfrânt pe diavol. Diavolul era invizibil. Nu mai era amărâtul acela de plutonier care îl chinuia, care îl bătea, care îl schingiuia – era ideologia, era duhul vremii. Åži el, sfânt, ca un înger în trup, l-a învins pe cel fără de trup – pe satana. Åži aceste trupÅŸoare care au intrat în pământ sunt moaÅŸtele sfinÅ£ilor de la Aiud, de la PiteÅŸti, de la Gherla, de la Sighet, de peste tot pe unde neamul acesta a dat sfinÅ£i. Care trup de astăzi stă neclintit în faÅ£a diavolului? Căci ÅŸi diavolul zilelor noastre, în vederea globalizării, e tot idol. De aceasta mi s-a părut important actul de recunoaÅŸtere a sfântului. Pe sfinÅ£ii contemporani, care sunt lângă noi – avem sfinÅ£i deghizaÅ£i în pensionari, care au trecut prin puÅŸcăriile comuniste cu trup de martiri ÅŸi aÅŸa au ieÅŸit – nimeni nu-i recunoaÅŸte. Să ieÅŸim din păcatul uitării ÅŸi să ne vedem sfinÅ£ii.
În 1993, mi-aduc aminte, i se lua un interviu lui Tudor Greceanu, marele pilot de aviaÅ£ie, unul dintre eroii noÅŸtri, care nu stătea într-o vilă, nu stătea într-o casă mare, stătea într-o nenorocită de garsonieră, mult sub modestie, ba chiar spre sărăcie. Invalid – pentru că atunci când a vrut să evadeze din puÅŸcăria comunistă ÅŸi l-au prins comuniÅŸtii ÅŸi l-au Å£inut cu picioarele în apă rece trei zile, la unul a făcut cangrenă ÅŸi a trebuit să-i taie piciorul – stătea bolnav, senin ÅŸi demn ÅŸi acolo la picior avea pijamaua prinsă cu un ac de agrafă.
Martirul nu are nici o ÅŸansă – în timp ce împăratul este puternic –, cu toate acestea el se bucură de ceea ce i se întâmplă. El nu este foarte încleÅŸtat de viaÅ£a aceasta, el ÅŸtie că există ÅŸi cealaltă. Tot lucrul acesta s-a văzut în rezistenÅ£a anticomunistă – în munÅ£i, în biserici, în lume ÅŸi mai ales în puÅŸcării. PuÅŸcăria comunistă a dat numărul acesta de sfinÅ£i pe care noi trebuie degrabă să-i recunoaÅŸtem. Recunoscându-i, vom fi întăriÅ£i de ei. Nerecunoscându-i, vom fi pedepsiÅ£i, pentru că Dumnezeu oricum îi dezgroapă. Tudor Greceanu este un sfânt, Valeriu Gafencu este un sfânt, Radu Gyr este un sfânt, iar lista este uriaÅŸ de mare, sunt femei ale acestui neam care sunt sfinte, care ajutau să nu se piardă această credinţă.
Å¢ineÅ£i minte ce vă spun: în zece ani aceÅŸti sfinÅ£i vor fi canonizaÅ£i de Biserică, dar eu până atunci mă înclin în faÅ£a sfântului care a adus sfintele moaÅŸte de aici, pentru că în timp ce el îÅŸi vedea sfinÅ£ii, ceilalÅ£i îÅŸi vedeau conducătorii care sunt reziduuri ale istoriei comuniste. În timp ce el a îngenuncheat ca un voievod în faÅ£a lui Iisus Hristos, ceilalÅ£i au îngenuncheat în faÅ£a stăpânilor vremelnici. De aceea închei astăzi, spunându-vă: să ne închinăm sfinÅ£ilor noÅŸtri!„
(Din revista Atitudini, nr. 3 – Fragmente din cuvântarea de la prăznuirea Sfântului Dimitrie Basarabov, Mănăstirea Petru Vodă, 27 octombrie 2008)

• De ce avem nevoie ca să trăim duhovniceÅŸte?

Va prezentam acum o parte dintre raspunsurile deosebit de importante pentru viata duhovniceasca date de Parintele Protosinghel Arsenie Muscalu la intrebarile care i s-au pus la conferinta sustinuta in cadrul “Serilor filocalice” organizate de ASCOR Bucuresti in noiembrie 2003, sub titlul “Viata in Biserică”.
- Cum li se poate arata tinerilor viata adevarata, cum putem noi insine sa intelegem si sa aratam si altora ca viata adevarata este viata in Hristos, ca placerile lumii acesteia sunt inselatoare si trecatoare?
- Cel care se aprinde de focul dragostei lui Hristos, dogoreste si incalzeste pe toti cei din jurul lui. Daca suntem reci ca gheata, ca sloiul de gheata, daca noi nu avem inlauntrul inimii noastre caldura Harului dumnezeiesc n-o sa reusim sa incalzim niciodata pe nimeni! Deci trebuie sa ne preocupam sa-l agonisim [harul Duhului Sfant].

As vrea totusi sa spun – pana vor mai veni intrebari – ca ceea ce v-am citit de la Episcopul Nicolae Velimirovici despre criza – si am facut asta cu trimitere la criza vietii bisericesti – v-am citit-o cu un anume gand: in ce fel, in spiritual celor zise de Episcopul Nicolae, intelegem criza vietii bisericesti ca ‘judecata a lui Dumnezeu’? In ce fel se manifesta aici judecata lui Dumnezeu cu privire mai ales la viata tinerilor in Biserica si la apropierea lor de Biserica? Faptul ca viata bisericeasca este asa cum este, fara vlaga, fara aceasta ardere a duhului, multi le reproseaza tinerilor ca sunt molatici, ca nu au ravna fierbinte pentru cele duhovnicesti; starea aceasta pe care o cunoasteti cu totii, inmultirea smintelilor, a motivelor de sminteala chiar in sanul vietii bisericesti, starea aceasta, in ce fel manifesta ea o ‘judecata a lui Dumnezeu‘?
Iata cum o manifesta, cu privire la tineri, mai ales: noi primim botezul in copilarie; nu o facem constient, primim botezul in temeiul credintei nasilor nostri si a parintilor care ne aduc la botez. Harul se salasluieste in inima celui nou botezat. El este intarit prin darul Sfantului Duh prin Taina Mirungerii, se uneste cu Hristos in Taina Sfintei Impartasanii. Este o datorie cutremuratoare, infricosator de mare pentru parinti si pentru nasi, aceea de a conlucra cu Harul ce s-a sadit in inima copilului si de a face in asa fel incat copilul, crescand, sa-si insuseasca el in chip liber si constient ceea ce el descopera inlauntrul lui pe masura ce creste. Odata ce stiti bine cum cresc tinerii astazi, in cate case numite crestine se mai gaseste astazi o atmosfera duhovniceasca? Foarte putine… Cati parinti mai fac in mod constient lucrul acesta? Cati parinti conlucreaza in mod constient cu Harul din inima copilului in asa fel incat sa-l ajute pe copil ca el, crescand si ajungand la varsta adolescentei, sa-si poata insusi in chip constient ceea ce se afla deja inlauntrul lui? Foarte putini… Si de aceea copiii ajung la varsta adolescentei fara sa aiba nici un fel de constiinta de sine, nici un fel de constiinta a vietii crestine, a vietii noi care s-a sadit in ei. De multe ori se intampla asta. Si atunci, si cu ei Dumnezeu lucreaza cumva din afara, tot prin Harul trezitor. Harul primit la botez sta in inima omului, sta in inima copilului, in inima tanarului, dar asa ca un carbune aprins sub cenusa, care mai palpaie inca sub cenusa. Harul sufla din afara sa imprastie aceasta cenusa si sa reaprinda Harul in inima, inlauntrul inimii.
Deci este o judecata a lui Dumnezeu pentru ca parintii au ceea ce au crescut. Adica tinerii de azi, sa zic asa, sunt roada apostaziei parintilor. E adevarat ca, desi au acest handicap, faptul ca marea majoritate nu au crescut din cea mai frageda pruncie intr-o legatura vie cu Harul, Dumnezeu nu ii nedreptateste. Cui i s-a dat mult, mult i se va cere; cui i s-a dat mai putin, mai putin i se va cere. Dumnezeu ii iubeste si Dumnezeu va avea grija de ei. Insa vor avea tot timpul, toata viata poate, vor avea de luptat cu neajunsurile rezultate din felul in care au crescut.

- Parinte, sunt multi oameni astazi care afirma ca sunt credinciosi, dar spun ca au credinta lor, ca nu este nevoie sa mearga la Biserica, se pot ruga si acasa. Ce le putem raspunde? Ce le putem spune?
- Le putem spune ca daca credinta lor poate sa-i mantuiasca, sa se multumeasca cu credinta lor. Noi credem ca ne mantuieste credinta lui Dumnezeu, nu credinta noastra. Asa, isi face fiecare biserica lui, credinta lui, si daca el se multumeste cu ele, daca acolo simte el ca viaza, ca se mantuieste, foarte bine. Dar noi ne straduim sa traim in credinta lui Dumnezeu. Religia noastra este revelata, nu e de origine omeneasca. Oamenii pot sa aiba credinta lor, e adevarat, dar asta nu spune nimic. Asta nu spune nimic. Credinta lor nu poate sa-i mantuiasca. Sfantul Apostol Iacov stiti bine ca o spune: “Arata-mi credinta ta fara fapte..” Zic oamenii: “Am credinta in inima, n-am nevoie sa ma duc la Biserica, sa ma spovedesc.“. “Am credinta in inima…” “Arata-mi credinta ta fara fapte, iar eu iti voi arata din faptele mele credinta mea”. Deci noi trebuie sa traim credinta asa cum ne-a fost descoperita, nu asa cum o formulam noi. Nu trebuie sa avem credinta noastra, ci credinta Bisericii, credinta lui Dumnezeu. Credinta Bisericii este credinta lui Dumnezeu.

- Putem trai o viata duhovniceasca fara indrumator duhovnicesc, fara duhovnic? Cum il putem gasi daca nu il avem?
- Nu putem sa traim o viata in Biserica fara un indrumator duhovnicesc. Ati vazut, primii crestini “staruiau“, zice Scriptura, “in invatatura Apostolilor“. Este primul lucru. Cum putem sa-l gasim? Eu cred ca nu este nimeni care sa-si doreasca cu adevarat si sa nu gaseasca. Dragostea lui Dumnezeu este atat de mare pentru om incat abia face omul un pas si Domnul face o mie in intampinarea lui. Este fagaduinta; Domnul a zis: “Cautati si veti afla!“. Asta este spus ca o fagaduinta: cautati si veti afla. Este fagaduinta lui Dumnezeu. Deci trebuie doar sa caute sincer si sa se roage cel care doreste si sigur va gasi.

- Ne puteti spune care sunt cele mai importante ispite pe care le are un tanar care vrea sa vina la Hristos?
- Nu stiu daca cele pe care le voi spune sunt cele mai importante ispite… Sfantul Teofan Zavoratul spune ca adolescentei ii sunt proprii dorinta de a face impresie si setea dupa cunostinte – de a aduna cunostinte- si setea de sociabilitate, de comunicare. Pe aceste porniri care se intemeiaza pe ceva al firii se pot grefa multe dintre ispitele tinerilor. Dorinta de a face impresie si de a aduna cunostinte, pentru un tanar care se apropie de Hristos, poate sa se transforme intr-o ravna fireasca, as zice. Sfantul Apostol Pavel in Epistola catre evrei, in Epistola catre romani, vorbeste despre evrei si zice: “Dorinta mea si rugaciunea mea inaintea lui Dumnezeu pentru poporul meu este spre mantuire, caci le marturisesc ca au ravna pentru Dumnezeu, dar nu au cunostinta, dar nu intru cunostinta. Pentru ca voind sa-si statorniceasca dreptatea lor, dreptatii lui Dumnezeu nu s-au supus“.
Tinerii pot sa confunde un entuziasm care este propriu tineretii cu ravna duhovniceasca si lasandu-se purtati de acest entuziasm, pot sa fie dusi in multe amagiri si rataciri. Parintele Roman Braga povesteste ca atunci cand era tanar – era, cred, putin dupa cel de-al doilea razboi mondial, o perioada tulbure, o perioada incerta – simteau ei ca viata universitara ar avea nevoie de o improspatare in sens crestin si-si doreau sa organizeze ceva in sensul acesta. Si cu planul asociatiei, s-au dus la parintele Sandu Tudor, la manastirea Antim, si parintele a fost foarte dur cu ei, foarte aspru cu ei si le-a spus: “Mai, voi in afara de entuziasm, mai aveti ceva? Ravna aveti, entuziasm aveti, dar in afara de asta mai aveti ceva?“. Entuziasmul este propriu tineretii, dar nu este de ajuns. Daca tinerii nu au si ascultare, ascultare cu discernamant, si se lasa purtati de acest entuziasm pot sa alunece in foarte multe amagiri.
As zice ca pentru vremea de acum ispitele mari vin din aceasta lipsa de formare duhovniceasca. Tinerii nu au crescut de mici, de copii, nu au crescut intr-o atmosfera a duhului, nu a fost in familial lor o atmosfera imbibata de mireasma duhovniceasca. De aceea pot fi foarte usor dezorientati. Si o manifestare a ravnei firesti, adica a entuziasmului – si mai este si o alta inclinatie specifica tineretii, este o inclinatie spre visare si spre a absolutiza anumite lucruri – deci o ispita care decurge din acestea as zice ca este si aceea pe care eu am socotit s-o ilustrez mereu prin cuvintele Psalmistului. El zice: “Unii se lauda cu caii lor, altii cu carutele lor” – si eu am adaugat- “si altii cu duhovnicii lor“. Si in felul acesta apar biserici si bisericute si se intampla cum li s-a intamplat si corintenilor, pe care ii certa Sfantul Apostol Pavel si zicea ca intre ei sunt dezbinari pentu ca ziceau “Eu sunt al lui Apolo“, “Eu sunt al lui Chefa“, “Eu sunt al lui Pavel“, “Iar eu sunt al lui Hristos“. Si Apostolul ii cearta si le spune : “Oare S-a impartit Hristos sau ati fost botezati in numele lui Pavel sau s-a rastignit Pavel pentru voi?“. Si le marturiseste ca acesta este un cuget trupesc, un cuget omenesc, adica le arata ca firea ii biruieste si-i pacaleste cu ale ei – si iata chiar ce le spune: “Nimeni sa nu se laude cu oamenii, caci toate sunt ale voastre, fie Pavel, fie Apolo, fie Chefa, fie lumea, fie viata, fie moartea, fie cele de fata, fie cele viitoare. Toate sunt ale voastre, iar voi sunteti ai lui Hristos, iar Hristos al lui Dumnezeu.”
O alta ispita pentru tinerii care se apropie de Hristos astazi este duhul lumesc, un duh pustiitor care a patruns peste tot si cu care ei au iarasi foarte, foarte mult de luptat. Dar despre lucrul acesta indemn pe fiecare sa indemne la spovedanie si duhovnicii, daca se vor ruga inainte ca Domnul sa dea duhovnicilor cuvant de mantuire, duhovnicii vor spune fiecaruia ce are de facut.

- Parinte, cum ne putem feri de ravna si de evlavia neautentice, de pietism?
- Intotdeauna – de aceea m-am si gandit sa leg cuvantul meu de ceea ce s-a petrecut dintru inceput in Biserica primara, ca si prin asta sa dobandim, sa zic asa, un criteriu de apreciere, un semn de orientare – trebuie sa ne verificam prin roade. Pentru ca unele sunt roadele ravnei pe care Sfantul Isaac Sirul o numeste ravna nebuna, ravna fara cunostinta care socoteste ca lucreaza pentru Dumnezeu, dar nu are roadele lui Dumnezeu – nu are pacea, nu are dragostea, nu are blandetea, nu are bunatatea, nu are curatia, nu are infranarea, nu are roadele lui Dumnezeu. Deci dupa roade trebuie sa verificam intotdeauna de ce natura este paruta noastra “ravna”. Daca ravna noastra nu are roadele Duhului, inseamna ca nu este o ravna a Duhului.
- Poate fi nascuta din mandrie ravna noastra?
- De cele mai multe ori ea este nascuta din mandrie – aceasta ravna – si se vede ca este din mandrie mai ales atunci cand ea aluneca spre dispretul celorlalti, spre judecarea si spre dispretul celorlalti. Atunci in mod sigur este nascuta din mandrie si este mai rau. Cand este nascuta dintr-o simpla nepricepere atunci nu este atat de vatamatoare, dar cand este nascuta din mandrie poate sa-l duca pe om in ratacire foarte departe. Pentru ca atunci cand este nascuta din mandrie omul de obicei nu mai primeste cuvant de indreptare din partea nimanui. As zice chiar ca Dumnezeu Singur in bunatatea Lui mai poate sa indrepte pe un astfel de om, pentru ca el nu mai primeste sfat de la nimeni socoteste ca isi este siesi suficient, avand ca marturie pentru sine – marturie a adevarului vietii lui – ravna pe care o simte.

- Parinte, cum putem atrage lucrarea Sfantului Duh pentru a dobandi strapungerea inimii? Care sunt semnele acestei strapungeri a inimii?
- “Dumnezeu este Cel Care lucreaza in voi ca sa voiti” a zis Apostolul Pavel catre Filipeni. Ca sa dobandim strapungerea inimii as zice ca nu tine atat de noi cat tine de Dumnezeu. El ne cauta mai intai; Dumnezeu ne cauta mai intai. Omul care simte in sufletul lui o pornire spre a cauta, are in sufletul lui ceva care-l indeamna sa caute. As zice ca a simtit deja o mica strapungere a inimii. Problema noastra nu ar fi atat a strapungerii inimii – cum s-o dobandim – ca asta tine mai mult de Dumnezeu. Eu cred ca aproape toti dintre cei care sunt aici au simtit macar o data in viata lor aceasta strapungere a inimii. Pentru ca altfel cred ca nu ar fi fost aici. Problema noastra este cum sa staruim in ceea ce urmeaza acestei strapungeri a inimii. Nu vedeti? Cred ca cu toti se intampla asa. Atunci cand v-ati apropiat de Biserica fierbinte pentru prima oara – cred ca la fiecare toate se petreceau usor, si rugaciunea se facea cu bucurie si cu usurinta, si la slujbele de la biserica nu cred ca va plictiseati; cred ca toate va produceau bucurie. Petreceati intr-o atmosfera a bucuriei – a luminii si a bucuriei launtrice. Asa se intampla cand Harul lui Dumnezeu ne cheama. Noi insa nu ramanem statornic in acest Har, asta este problema noastra. Ar trebui fiecare dintre noi sa ne intrebam: ‘Ce-am facut? Unde am pierdut Harul cel dintai? Cu ce l-am acoperit?’ Pentru ca pana cand nu vom descoperi noi pe ce poarta am iesit din starea de har in care ne-am aflat la inceput ca sa ne intoarcem pe drumul pocaintei – pe acelasi drum insa – nu vom reusi sa redobandim starea aceea de la inceput. Deci problema noastra nu este cum sa ajungem la strapunegerea inimii – asta este problema lui Dumnezeu. Dumnezeu este Cel Care ne cauta si ne cheama. Problema noastra este cum sa pastram ceea ce primim de la Dumnezeu. Iar daca o data am primit, iar acum nu mai simtim, este semn ca avem nevoie de pocainta, de pocainta sincera si curata si adevarata”.

• BiruinÅ£a Crucii

În Vinerea Mare pomenim sfintele, înfricoşătoarele ÅŸi mântuitoarele Pătimiri ale Domnului ÅŸi mărturisirea tâlharului care a dobândit Raiul. Ceea ce Adam nu a ÅŸtiut să împlinească, Hristos, noul Adam, a împlinit. Toate momentele lucrării mântuitoare a Mântuitorului Hristos au fost descoperite profeÅ£ilor ÅŸi drepÅ£ilor Vechiului Testament, care le-au vestit lumii; se plineau astfel voia lui Dumnezeu Tatăl ÅŸi făgăduinÅ£a răscumpărării din rătăcirea păcatului.
Ce înseamnă pentru noi trecerea pe sub Sfântul Epitaf?
Trecând pe sub Sfântul Epitaf, ne facem părtaÅŸi morÅ£ii lui Hristos, spre a putea învia împreună cu El; înviem dintr-o viaţă de păcat, de negură ÅŸi înstrăinare de Dumnezeu, pregustând astfel Învierea cea de obÅŸte. Trebuie să recăpătăm sensul acestor gesturi.
De ce se vorbeÅŸte despre biruinÅ£a prin moarte? Nu este moartea însăşi un eÅŸec?
Dacă, înainte de Hristos, Cântarea cântărilor vestea că "Iubirea ca moartea e de tare (...) marea nu poate stinge dragostea, nici râurile s-o potolească" (8, 6-7), Crucea Golgotei ne arată o iubire mai tare decât moartea, o iubire îndurătoare ÅŸi smerită, de neînvins. Se adeverea cuvântul Său: "Eu sunt păstorul cel bun ÅŸi Îmi pun sufletul pentru oile mele." (Ioan 10, 14-15)
Ce legătură ar putea fi între marile momente ale lucrării mântuirii?
Abia acum parcă înÅ£elegem rostul Întrupării: dacă Fiul lui Dumnezeu nu S-ar fi întrupat ÅŸi nu S-ar fi născut, nici nu ar fi putut muri; iar dacă nu ar fi murit, nu ar fi înviat din morÅ£i; iar dacă nu ar fi înviat din morÅ£i, atunci nu ar fi biruit moartea ÅŸi nu ar fi zdrobit împărăţia ei; ÅŸi dacă nu ar fi biruit moartea, oare cum ar fi putut ridica la viaţă pe omul căzut sub moarte, prin păcat? Neascultarea legată tot de lemn, prin pomul raiului, este înlăturată acum prin pătimirea ÅŸi jertfa Mântuitorului: "S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte. Åži încă moarte pe cruce." (Filipeni 2, 8)
Din ce moarte ne-a scos Dumnezeu?
Am cunoscut iubirea nesfârÅŸită a lui Dumnezeu pentru noi, iar braÅ£ele Crucii "cheamă pe toÅ£i cei împrăştiaÅ£i în toate părÅ£ile la cunoaÅŸterea de Dumnezeu" (Sfântul Irineu de Lyon). Dacă în duminica a treia din acest Post am primit întărire prin cinstirea Sfintei Cruci, acum ea mijloceÅŸte mântuirea. Pentru că Hristos a fost Om adevărat, moartea Sa pe Cruce a fost deplină ÅŸi adevărată. Dar fiind ÅŸi Dumnezeu adevărat, moartea Sa nu a încheiat totul, pentru că iubirea a învins ÅŸi viaÅ£a a învins. Răstignirea însăşi este o biruinţă, dar acum, în Vinerea Mare, ea este învăluită în taină, pentru ca în noaptea Învierii să fie vestită tuturor. Fără această încredinÅ£are ÅŸi nădejde, viaÅ£a noastră ar fi de neînÅ£eles. Lumina candelei ÅŸi a lumânării curate ni s-au părut firave de-a lungul Postului, dar acum ele primesc biruinÅ£a Crucii, prin care putem înălÅ£a glasul împreună cu Sfântul Ioan Gură de Aur: "Unde-Å£i este, moarte, boldul? Unde-Å£i este, iadule, biruinÅ£a? Înviat-a Hristos!".
Interviu luat Pr. Asist. Georgian Păunoiu (Ziarul Lumina, 2 aprilie 2010)

• Ascultare ÅŸi duhovnicie

Ce canon de pocăinţă rânduiÅ£i mirenilor, părinÅ£ilor care au copii ÅŸi tinerilor care vor să se căsătorească?

Mirenilor le dau canon după cum se prezintă. Pentru cei cu copii mulÅ£i, cel mai mare canon este să-ÅŸi crească copiii în frică lui Dumnezeu ÅŸi să nu-i ucidă prin avort sau prin sminteală. Cei ce nu au copii sunt datori să facă milostenie, dacă au cu ce; iar dacă sunt săraci, să nu fure ÅŸi să meargă la biserică. Iar tinerilor le dau canon ca, mai înainte de căsătorie, să fie cuminÅ£i ÅŸi cinstiÅ£i; iar după Cununie, le dau canon să nască câÅ£i copii le va da Dumnezeu, să nu facă avorturi, nici să se păzească pentru a nu avea copii. Apoi, să aibă un duhovnic bun, să se mărturisească des ÅŸi să păzească legile Bisericii, postul, înfrânarea ÅŸi cumpătarea.

Cum se pot izbăvi călugării de ispite?

Toate patimile călugărilor ÅŸi ispitele se nasc din două păcate: din neascultare ÅŸi din lenevirea la rugăciune. Când cădem din sfânta ascultare ÅŸi fugim de biserică, de rugăciune, de metanii ÅŸi de post, cădem uÅŸor în toate ispitele ÅŸi patimile omorâtoare de suflet ÅŸi ne pierdem mântuirea.
Neascultarea ÅŸi lenevirea la rugăciune, precum ÅŸi toate celelalte patimi, se vindecă prin mărturisire curată la duhovnic, prin canon ÅŸi prin plantarea faptelor bune în locul păcatelor care ne stăpânesc. De mare ajutor pe calea mântuirii ne sunt smerita cugetare ÅŸi smerenia, care spală păcatele ÅŸi biruiesc diavolul.
(Convorbiri cu părintele Paisie Olaru)

• Adevăratele femei creÅŸtine

Părinte profesor, cine sunt femeile mironosiţe şi ce spun Evangheliile despre ele?
În Sfintele Evanghelii ne este prezentat un grup de femei care Îl urmaseră pe Iisus peste tot. Au fost prezente într-un fel sau altul ÅŸi la întâmplările din Săptămâna Patimilor ÅŸi mai ales la cele din Joia Mare, din Vinerea Mare ÅŸi din Duminica Învierii. Sfântul Evanghelist Ioan spune că în fruntea femeilor se afla Mama Mântuitorului Iisus.
Aceste femei, lăsând-o la o parte pe Maica Domnului care are un statut cu totul special ÅŸi unic, sunt numite cu un termen general "mironosiÅ£e", adică purtătoare de mir, pentru că ele au pregătit pentru înmormântare pe Mântuitorul, ungându-L cu miresme ÅŸi punându-L în mormânt. Ele fac pentru Mântuitorul gesturi deosebite de dragoste, de o preÅ£uire fără margini, ÅŸi apar ca neîndoite în credinÅ£a lor în ciuda celor întâmplate în Joia ÅŸi Vinerea Mare. Dacă pe ucenici îi vedem fricoÅŸi, chiar unii îndoindu-se de Mântuitorul, femeile acestea par neîndoite în credinÅ£a lor. Chiar dacă Mântuitorul a fost omorât, chiar dacă el este plin de răni ÅŸi trebuie pus în mormânt, ele fac pentru El ceea ce dragostea lor le arată că trebuie să facă. Tot ele au fost primele învrednicite să vadă mormântul gol ÅŸi pe Iisus cel Înviat.
Sunt aceste femei un model pentru femeia creştină?
Desigur, modelul cel mai important îl dă Maica Domnului însăşi, dar femeile mironosiÅ£e ÅŸi ele într-o măsură atât de unică sunt precursoare ale tuturor femeilor credincioase din Biserică ÅŸi modele pentru ele.
Femeia creÅŸtină este cea care nu se îndoieÅŸte în credinÅ£a ei, îl iubeÅŸte pe Mântuitorul în ciuda tuturor necazurilor vieÅ£ii. Când tot se clatină, aceasta rămâne credincioasă, când toÅ£i se tem, ea rămâne curajoasă, când toÅ£i fug, ea este prezentă, când mulÅ£i cred că nimic nu mai este de făcut, ea totuÅŸi găseÅŸte ceea ce este de făcut ÅŸi ceea ce trebuie într-adevăr făcut. Câte astfel de situaÅ£ii le vedem în viaÅ£a Bisericii ÅŸi viaÅ£a familiilor creÅŸtine? De câte ori femeile nu se dovedesc cu adevărat mai tari în credinţă, mai stăruitoare, mai curajoase, mai harnice, răzbătătoare decât bărbaÅ£ii, în slujirea de multe feluri a lui Dumnezeu ÅŸi a voii Sale? Prin tot ceea ce fac ele pentru familia lor, pentru Biserică, pentru aproapele, pentru săraci, împlinesc voia lui Dumnezeu în lucruri care par uneori minore, dar care sunt de fapt de fiecare dată importante, pentru că aÅŸa cum spune Mântuitorul "tot ceea ce facem pentru cei prea mici ai Săi, Lui îi facem".
Naşterea de prunci este un exemplu dat de femeile mironosiţe?
Da. Când Maica Domnului a trebuit să îl aducă pe lume pe Mântuitorul Iisus Hristos dându-i trup de mamă adevărată în condiÅ£ii foarte vitrege, câte trebuia ÅŸi a trebuit să înfrunte pentru ca întruparea Domnului să se poată întâmpla. Fiecare mamă trebuie să aibă credinţă după pilda Maicii Domnului ca să primească un prunc, să-l poarte în pântece, cu dragoste, cu ascultare de Dumnezeu, să-i dea viaţă ÅŸi apoi să-l ÅŸi crească ca o mamă adevărată.
Maica Domnului rămâne pilda supremă pentru orice mamă creÅŸtină, dar poate că de multe ori nu îndrăznim să ne comparăm cu Maica Domnului, este un ideal foarte înalt. Dar femeile mironosiÅ£e sunt, am spune, mai de rândul nostru ÅŸi ele se dovedesc atât de neînduplecate în râvna lor ÅŸi atât de neclintite în credinÅ£a lor ÅŸi în ascultare ÅŸi slujirea Mântuitorului. ToÅ£i cei care cunoaÅŸtem Biserica mai de aproape înÅ£elegem ce mult este prezentă pilda femeilor mironosiÅ£e în viaÅ£a creÅŸtinelor adevărate ÅŸi cât de mult este prezentă pilda lor în viaÅ£a Bisericii prin femeile credincioase: femeile care îÅŸi fac datoria în familia lor, femeile care nasc ÅŸi cres copii credincioÅŸi, dar ÅŸi care sunt slujitoare prin atâtea ÅŸi atâtea feluri în viaÅ£a Bisericii.
Interviu cu pr. prof. Vasile Mihoc - Facultatea de Teologie Sibiu (Ziarul Lumina, 17 aprilie 2010)

Ultimul update la aceasta pagina este din data de 29.11.10
Aceasta pagina a fost vizitata de 2129 ori