
Prelegomene găniste
Ne-am propus ca până la 1 februarie, ziua de naştere a scriitorului şi Ziua Colegiului să publicăm o suită de texte ce vor să anticipeze această sărbatoare.
PATRONUL NOSTRU SPIRITUAL, NICU GANE,
NE ÎNSOŢEŞTE ÎN VACANŢA DE IARNĂ, POVESTINDU-NE
“[…] – Ia spune-mi, mă rog, de unde ai ştiut că o să se strice vremea astă-noapte?
– Iacă vorbă!… Oricine hrăneşte un porc în poiată, trebuie s-o ştie aceasta.
– Ce fel?
– Apoi da!… La noi e cunoscut că mascurul, când vine de la câmp cu un pai în gură, vremea o să se schimbe în furtună. Aceasta o ştim din buni şi străbuni şi niciodată nu ne-am înşelat.
– Ciudat!… adaose astronomul.
Apoi, după ce cugetă câtva timp, se întoarse către tovarăşul său şi-i zise:
– Frate, ştii ce?… Nu mai mergem mai departe… Într-o ţară unde cuptorul ţine loc de spiţerie şi mascurii ştiu mai mult decât astronomii, n-avem ce căuta.” […]
(Astronomul şi doftorul)
*
“[…] – E trândav ursul- zise Petrea, nu-l scoţi cu una, cu două din tabietul lui… Dar eu i-s popa!…
Apoi el băgă mâna în torbă, scoase o lumânărică de ceară albă, o lipi de buza puştii, o aprinse… se puse pe brânci şi, cu puşca întinsă şi înarmată, intră voiniceşte în vizuinie […] După câteva minute de o aşteptare groaznică, se auzi deodată un trăsnet de puşcă, urmat de un gemet sălbatec, înfricoşat […] Apoi se făcu iar linişte adâncă… lorzii abia îşi mai puteau păstra cumpătul… Dar spre marea şi nemărginita lor mirare, se văzu Petrea ieşind de tot… strigând:
– Trageţi, băieţi, vârtos!…
Atunci, câteşicinci începură să tragă din răsputeri şi iată o coşcogemitea ursoaică moartă.
Uimirea englejilor fu atât de mare, văzând izbânda lui Petrea, încât, uitându-şi demnitatea şi distanţa socială, începură să-l strângă de mână cu o căldură neobicinuită cumpătatului temperament englezesc.” […]
(Petrea Dascălul)
DIN ANII COPILĂRIEI ŞI AI ŞCOLARITĂŢII LUI NICU GANE
(SPICUIRI)
“[…] Şi ce frumoasă era trăsura în care urma să călătoresc! O nadiceancă pe dricuri care scutura de minune, cu roţile galbene, coşul verde şi capra neagră, atârnată în curăle; iar caii erau tot cei suri ai tatălui meu […] să mă apropii cât mai curând de acel colţ al pământului care se numeşte acasă unde aveam să petrec două luni după cheful meu… fără clopotul cel supărăcios, care mă trezea în toate dimineţile din somn, fără latineasca şi greceasca care-mi făceau capul călindar. […] Dincoace de munţi curge de-a lungul şesului apa Moldovei… iar mai încoace, cât mai aproape de mine… un adevărat rai de verdeaţă. […]”
(Cânele Balan)
*
“[…] baba Ilinca… ea mă crescuse în braţe, mă învăţase Tatăl nostru. […] Eram departe de clopotul cel supărător de la şcoală. […] Vânat şi călărie! Iată două cuvinte care mă fărmăcau. Cât despre călărie, numai Beiul, tretinul meu cel cu coamă rotată, ştie de câte ori avea să mă arunce în mijlocul cânilor de la stână […] ar trebui să-ntorc mult îndărăpt minutarele vieţii mele la vârsta binecuvântată de 16 ani. […]
Cine a învăţat mai multă carte? Puţin lucru e să ştie cineva latineşte şi greceşte, să fi ajuns de pildă, în matematici până la cuadratul ipotenuzei, în istorie să ştie cine a fost Xerxes şi Artaxerxes, şi altele. […]”
(În vacanţe)
*
“[…] Pe vremea aceea nu era poştă de cai, nici telegraf, nici drum-de-fier, abia de erau drumuri bătute. […] Tata, sufletul casei noastre, omul cel scurt la vorbă şi cald la inimă… închise ochii pe neaşteptate. […]”
(Ion Urdilă)
*
“[…] aveam vârsta de şase ani… Din depărtarea din care privesc astăzi acei ani ai vieţii mele, înţelegi, amice, cât trebuie să-mi pară de frumoşi. Până la acea vârstă nu trecusem barierile târguşorului în care m-am născut; un târguşor mic, dar curat, cu case albe văruite, gătite ca de sărbătoare, cu strade drepte, largi, bine prunduite; un târguşor unde-ţi era mai mare dragul să trăieşti. Pe ambele laturi ale stradelor se ridica câte un şir de plopi înalţi, frumoşi, care parcă străjuiau asupra liniştii locuitorilor şi de vârful cărora mi-am aninat zmeii în jocurile mele copilăreşti.
Cea mai însemnată zidire care pe atunci atrăgea privirile mele era biserica Adormirea, al cărui acoperiş de tinichea îmi lua ochii… şi în al doilea rând venea casa părintească.
Casa părintească era o lume întreagă pentru mine. Deşi sunt mulţi ani de când m-am înstrăinat de dânsa, pribegind prin alte locuri, totuşi gândurile mele necontenit se întorc cu drag către acei păreţi, către acele unghere, de care mă leagă copilăria. […]
Într-o zi, o trăsură cu patru cai… trase la scară. Mama mă luă în braţe, mă puse alături de dânsa şi-mi zise:
− Fiindcă ai fost cuminte, te iau cu mine la moşie!
Trecui bariera cu lanţ de fer, poarta tainică, care despărţea lumea cunoscută de mine de cea necunoscută…
− Trecem Moldova, îmi spuse mama…
[…] Puţin după aceea ajunsei la moşie, unde mă aşteptau toate plăcerile: casele cu farmecul noutăţii lor, curtea cea mare unde puteam bate mingea. […]
Iată-mă ajuns la vârsta unde începu necazul învăţăturii. Cel dintâi care mi-a pus cartea în mână a fost popa Ion Catihetul de la “Adormire”. De la dânsul am învăţat az, buche, vede, glagore, după moda veche; pe nemţeşte începui cu un profesor care şedea în casa noastră şi care era mai mult vânător decât dascăl. […] Doar toată învăţătura mea era numai o şagă, căci puţin mă stingherea de la jocul mijoarcei, al zmeilor şi al oinei. Mai găsisem şi meşteşugul de a ascunde cărţile, prefăcându-mă că le-am pierdut, sau de a rupe filele unde mi se dădeau lecţiile, aşa că învăţătura mergea nu mergea, dar nebuniile mergeau strună. Însă când împlinii opt ani, atunci, vorba ceea, mi se închise calea-n codru. Părinţii mei mă aduseră în capitală şi mă aşezară într-o şcoală. […] Mă văzui între păreţii posomorâţi ai şcolii, în mijlocul unor dascăli şi pedagogi cu figuri străine şi serioase şi a unei turme de băieţi care făceau o larmă asurzitoare. […] Nişte mese şi bănci de lemn înnegrite, scrijelate cu cuţitaşul. […] Apoi într-un colţ o tabelă neagră, pe care erau nişte semne neînţelese, scrise cu crida, iar în faţa meselor şi a băncilor, o catedră de lemn mai înaltă. […] Trecui clasele treptat, până când, în sfârşit, făcui examenul clasei din urmă. A fost o sărbătoare mare pentru mine când profesorii mi-au dat atestatul de isprăvire a cursului. […] Nu-ţi mai povestesc, amice, viaţa ce am dus-o în străinătate… Destul că am revenit în ţară burduf de teorii. […]”
(Ura din copilărie)
*
“[…] în vârstă de patru ani abia împliniţi, căci părintele meu, grăbit să mă vadă ştiutor de carte, nu înţelegea să-mi pierd vremea cu nebuniile…Un slujitor mă purta în braţe la şcoală. […]”
(Serbările la Fălticeni)
UNIREA LA FĂLTICENI
“[…] Eram un băietan abia ieşit din şcoli şi cu mustaţa nu tocmai răsărită, când fui numit membru la Tribunalul de Suceavaîn timpul scurtei căimăcănii a lui Theodor Balş. Se ştie că după moartea lui Balş, Poarta a numit caimacanîn Moldova pe principele Neculai Conache-Vogoridi.
În Folticeni, oraşul meu natal, era pe vremea aceea o generaţiuneîntreagă de tineri… compusă din câte doi sau trei fraţi şi anume: fraţii Morţun, Forăscu, Botez, Sungurof, Razu, Pleşescu, Stamate, Văsescu, Ghiţescu, Gane, Măcărescu, Romano, etc., toţiîn număr de aproape 40, uniţi prin strânse legături din copilărie şi careîmbrăţoşasem cu entuziasm ideea mare şi mântuitoare a Unirei. […] În judeţul Suceava la monastirea Slatina unde era egumen răposatul Calinic Miclescu, alesîn urmă mitropolit primar al României. […] Neîntruneam regulat noi tinerii cel puţin o dată pe săptămână la Slatina sub prezidenţia lui Calinic Miclescu, unde combinam toate planurile de luptă, procesele-verbale de rezultate obţinute,întreţineam corespondenţă cu celelalte comitete. […]
Eraîn miezul iernei, cu câteva zileînainte de Sf. Neculai. Mare chefîntre tinerii noştri de la Folticeni. Cei mai mulţi primisem prin poştă, pe neaşteptate, decrete de boierii de la caimacanul Vogoridi. Eram căftăniţi fiecare după aprecierile binevoitoare ale luminăţiei-sale cu rangurile de căminari, comis, spătar, ban, agă, etc. […] Întru adevăr, părintele meu, deşi bătrân, era om vesel şi primitor, măînsărcină să invit la masă de Sf. Neculai pe toţi prietenii mei din oraş. Îmi aduc aminte că atunci, cu ocaziunea acelui banchet, am scris euînsumi invitaţiunile cu litere chiriliceîncălecate unele peste altele după moda veche, puindîn fruntea fiecărei scrisori următoarea adresă: Onorat d-sale boierului… mare agă sau mare ban, sau mare spătar , după rangul fiecăruia: singura dată când uzat de titlurile cu care Vogoridi sperase să ne cumpere. […]
Afară, luminaţie, focuri bengale, muzici, transparente cu portretul lui Vogoride şi norod, de nu puteai răzbate cu sufletul. În dricul entuziasmului de comandă ce se manifesta pe strade, ieşirăm şi noi de la banchet… şi neîndreptarăm spre primărie, unde pe un cogemite transparent luminat, se vedea zugrăvită o caricatură omenească sub care era scris cu litere roşii: Trăiască excelenţa-sa caimacanul Neculai Vogoride!
− Ura!… strigarăm noi din răsputeri şi deodată zece, douăzeci, treizeci de pietre fură aruncate asupra transparentului şi-l rupse de sus până jos.
− Jos grecoteiul!
…Şi o nouă ploaie de pietre distruse transparentul cu desăvârşire, de nu mai rămase nici un petic din el. Iar publicul,în loc să ieie partea grecoteiului, făcu imediat cauză comună cu noi şi prinse a striga:
− Muzica!… Hora Unirei !… Atunci tarafurile de lăutari…. intonarăîn aplauzele frenetice ale publiculuiîntreg Hora Unirei , vestita horă a lui Alecsandri, care era cânteculînălţător, hrana noastră sufletească de toate zilele.
Atunci toată lumea care se aflaîn faţa dărâmăturilor transparentului, se prinse de mânăîntr-o horă straşnică, uriaşă, cum nu se mai văzuseîn oraşul nostru,în care oamenii de toate vârstele, de toate treptele sociale, jucau cu o furie nebună şiîn acelaş timp cântauîn cor:
Hai să dăm mână cu mână
Cei cu inima română;
Să-nvârtim hora frăţiei
Pe pământul României ; […]
O! Cine ar putea descrie entuziasmul fără seamăn ce mişca acea sumedenie de oameni careîşi vânturau căciulileîn aer, frământau pământul cu picioarele şi cântau, de răsuna văzduhul.
Erau valurile poporului cari,întocmai ca un şuvoi ce a rupt stavilile, nu maiîntâmpină piedici.
În faţa acestei privelişti impunătoare, oamenii poliţiei rămaserăîncremeniţi…
Astfel, nesupăraţi de nimeni, după o oră de joc nebun puturăm să ne ducem cu toţii pe la casele noastre, bucuroşi de izbânda făcută şi fiind siguri că caimacanul Vogoride va fi fericit când va auziîn ce mod i-am adresat mulţămirile noastre de ziua-i onomastică pentru boieriile cu care ne căftănise.
A doua zi pela orele 11 dimineaţa, când mă pregăteam să merg la tribunal, fuiîntâmpinat de aprodul careîmi remise o hârtie. Eram destituit din funcţiunea de membru al Tribunalului Suceava. […] Ei bine, n-am simţit niciodată o mai mare mulţămire sufletească ca aceea a destituirei mele din prima funcţie ce ocupasem… Toţi prietenii şi partizanii politici veniră să mă felicite de marea onoare ce mi se făcuse. A doua zi, sara, se dădu un balîn casele răposatului Alecu Forăscu, unde toţi invitaţii mă sărbătoriră ca pe un erou al zilei. […]
Curentul unionist era aşa de puternic,încâtîn cele din urmă, N. Istrati nici nuîndrăzni să vină la vot, iar din urne ieşiră la toate colegiile cu majorităţi enorme:
Iorgu Vârnav-Liteanu,
Alecu Botez-Forăscu,
Costache Morţun,
Dimitrie Grigoriu-Văsescu şi
Toader sin Pavel, deputat sătean din Rădăşeni.
Alte petreceri, alte baluri, pentru a sărbători marea izbândăîn alegeri.
Hora Unirei se cânta şi se jucaîn toate răspântiile; versurile lui Alecsandri erau până şiîn gura copiilor; jurnalul unionist Steaua Dunărei , redactat de Mihail Kogălniceanu şi Vasile Mălinescu, scrisîntr-o limbă, cu un foc şi o putere de argumentare cum nu mai fusese jurnal românesc până atuncea, era Evanghelia care ne inspira şi întreţinea căldura entuziasmului nostru. […]”
(Amintiri din timpurile Unirei)
NICOLAE (NICU) GANE
1838-1916
Bibliografie, aprecieri critice, relatări
Antume:
Debut literar la Convorbiri literare I, nr.3, 1 aprilie 1867;
Debut în volum – Încercări literare, Iaşi, Tipografia naţională, 1873;
Novele, Iaşi,Tipografia naţională, 1880;
Pagini răzleţe, Iaşi, Editura librăria nouă, 1901;
Zile trăite, Iaşi, Ed. Librăria nouă, 1903;
Păcate mărturisite, Iaşi, Ed. Librăriei nouă, 1904;
Novele, Bucureşti. Ed. Librăriei Alcalay, vol I-III;
Spice, Bucureşti, Casa şcoalelor, 1909.
Postume:
Diverse reeditări în perioada interbelică între 1916-1942;
Reeditări după al doilea război mondial:
Nuvele, Bucureşti, ESPLA, 1959, (ediţie îngrijită de Teodor Vârgolici, prefaţă de Ştefan Cazimir);
Comoara de pe Rarău, Bucureşti, Ed. Minerva, Biblioteca pentru toţi, nr.627, 1971 (ediţie îngrijită şi prefaţată de Ilie Dan);
Scrieri, Restititio, Ed. Minerva, 1979.
Antume în periodice:
“Convorbiri literare”, “Gazeta Transilvaniei”, “Făt-Frumos”, “Revista idealistă”, “Viaţa românească”, “Flacăra”.
Postume în periodice:
“Flacăra”, “Adevărul literar şi artistic”, “Convorbiri literare”.
Traduceri:
Dante Alighieri, Divina comedie (Infernul) în “Convorbiri literare” şi în volum 1906, 1907, 1914.
Traduceri ale nuvelelor:
Schanta, 1877 traducere de Mitte Kremnitz;
Traducerea nuvelelor în suedeză, germană, cehă, maghiară, italiană, franceză şi sârbă.
Prezenţa în antologii precum:
Prozatorii noştri, 1921;
Proză umoristică română, 1965;
Nuvela istorică românească în secolul al XIX-lea, 1972;
Nuvele şi povestiri istorice, 1972.
Referinţe critice şi consemnări:
Nicu Gane:
Amicilor mei din “Junimea”, vouă vă dedic această carte… căci fără voi, fără caldul vostru îndemn, nici o linie poate n-ar fi ieşit din pana mea”;
G. Călinescu:
“Gane are meritul de a fi deschis drumul nuvelei istorice cu treizeci de ani înainte de apogeul ei” (Istoria literaturii române de la origini până în prezent);
Ştefan Cazimir:
“în evoluţia nuvelei româneşti pe căile rodnice ale realismului, creaţia lui Nicu Gane reprezintă o pagină semnificativă” (Nicolae Gane, Restituţio);
Ilie Dan:
“Gane este în cea mai mare parte a operei sale un continuator al unei strălucite tradiţii care se leagă de numele lui Kogălniceanu, Asachi, Negruzzi, Alecsandri şi un precursor al lui Hogaş şi Sadoveanu”;
“Există în nuvelistica lui Gane câteva pagini durabile, integrate în istoria literaturii române atât din punct de vedere al subiectelor tratate, cât şi al formei lor literare”;
E. Lovinescu:
“Opera literară a lui Nicu Gane este simplă, curgătoare şi fără multă artă. Printre copii ea va rămâne pururi un ostrov de seninătate şi de voioşie”;
Mihail Sadoveanu:
“Proza lui armonioasă care ne-a încântat orele de vis ale tinereţei, care şi azi ne despăgubeşte de o parte din vana, complicata şi pretenţioasa literatură a prezentului, proza lui nesilită se desfăşoară firesc şi lin ca o privelişte a blândei noastre Moldove”. (1916, necrolog);
Constantin Ciopraga:
“plin de Sadoveanu şi cucerit de Lovinescu, privind respectuos portretul blândului Gane cu pieptul său numai stele şi decoraţii (patron spiritual al Liceului), prin 1933 aveam sentimentul că a sta în băncile prin care trecuseră primii doi şi atâţia alţii era un privilegiu” (Caietele privitorului tăcut);
Vasile Ciurea:
“Cam înaintea Crăciunului lui 1915, am adresat un apel lui Nicu Gane, fost ministru, Prefect şi Primar, Efor la Iaşi şi ca fiu al Fălticenilor, rugându-l să ne încurajeze munca, trimeţându-ne lucrările sale, vre-un manuscris, poate şi chiar tabloul său.
Nicu Gane, c-o deosebită bunăvoinţă, ne trimite (D-lui Gorovei şi V. Ciurea) următoarea scrisoare, drept răspuns la a noastră:
11 Decembrie 1915
Domnii mei,
Am onoarea de a vă trimite prin poştă 14 volume ale mele între care sunt şi două volume traduse în germană de un profesor din Cernăuţi, Jaroslav Kramerius. Nu fără oarecare osteneală le-am putut aduna pe toate. În curând vă voi trimite un manuscris şi portretul meu în mărime naturală, încadrat după cum se cuvine.
Primiţi, Domnii mei, încredinţarea distinsei mele consideraţiuni.
(ss) Nicu Gane
…Conseqvent promisiunei, N. Gane ne trimite la 21 decembrie 1915, portretul său frumos încadrat şi cu autograful său, în josul unei dedicaţiuni făcută Muzeului….
…Anul 1916 începe cu noi donaţiuni… Printre donatorii cei dintâi ai acestui an, îl găsim tot pe Nicu Gane. La 12 Ianuarie trimite o scrisoare cu două din manuscrisele sale şi anume: Catrinţaş şi Milordachi, aceasta din urmă cu subiectul din ţinutul nostru.
Scrisoarea aceasta din Ianuarie, adresată scriitorului acestor rânduri, o termină astfel:
“Acum, c’am îndeplinit aproape în totul cererea D-voastră, vă mulţumesc din inimă pentru cinstea ce mi-aţi făcut de a vă adresa la mine în scop de a vă procura cărţile mele, pentru Muzeul din Fălticeni. M’am supus cu atât mai multă plăcere dorinţei D-voastre, cu cât Fălticeni este iubitul meu oraş natal plin de amintiri din copilărie, iar judeţul Suceava (aşa se numea atunci) este unul din cele mai frumoase ale ţărei, care mi-a inspirat odinioară multe din nuvelele mele” “”.]
“Muzeul este în posesiunea corespondenţei lui Nicu Gane cu familia, cât şi cu diferite personalităţi ale timpului său începând cu regele Carol I până la Ion Creangă. Întreaga colecţiune: scrisori, fotografii, telegrame, manuscrise […]. Muzeul s-a îmbogăţit cu decoraţiile mari, obţinute drept răsplată pentru meritele lui cetăţeneşti şi literare: Marea Cruce a Coroanei României cu placă, Ordinul Carol I, cât şi medalia “Bene Merenti” oferită de Academie” – pag.39 şi 127
(Muzeul Fălticenilor. Două decenii de muncă, Tipografia Bendit, Fălticeni, 1934)
Selecţie realizată de prof. Sorin Gafencu .
Nicu Gane fălticenean şi ieşean; de la statuia din faţa Colegiului la statuia de la Iaşi apărută pe frontispiciul revistei Dacia Literară Nr. 1-2, 2013